Însemnări despre Ploile amare (I)

Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, Bistriţa, 446 p.

Îmi plac literatura și scrisul petru că sînt lente. Pînă și în film consider încetinirea o virtute. Am citit Ploile amare într-un ritm deloc alert, fără să mă grăbesc, cu reveniri repetate la fragmente care m-au marcat. Nu orice carte are abilitatea de a se racorda la durata interioară a cititorului. Nu orice roman te primește atît de aproape în lumea sa. Pentru orice scriitor este o adevărată încercare să creeze o literatură care să acorde atît de bine accesul la interioritatea propriilor personaje. În cartea lui Alexandru Vlad rămîi captiv în descrieri pe care alți autori le-ar fi expediat ca fiind marginale, neimportante în construcția epică. În Ploile amare, descrierile de peisaje naturale sunt puse pe picior de egalitate cu descrierile lumii interioare.

Apoi, la fel ca în filmele lui Tarkovski, ploaia însotește constant cititorul, oferind un cadru distinct, un aer pregnant de interioritate. Inundațiile și dezastrul abătute asupra satului din roman sunt reprezentative pentru întreaga viață trăită sub un regim totalitar. Iar asta este evident în digresiunile lui Kat asupra timpului:

Cum să ai sentimentul timpului activ dacă lucrurile nu evoluează? De când sunt blestematele de inundații totul părea să fie oprit. Trecutul apropiat nu este nici acesta altceva decît o aducere aminte. Viitorul este blocat și el – cel puțin pînă la retragerea apelor. Ziua de mîine n-avea cum fi altceva decît copia fifelă a aceleia de azi. Cea de ieri e atît de asemănătoare cu cea de alatăieri încît n-ai sum să le deosebești în amintire. Că adicătelea noi facem alte gesturi ? Ce mai contează gesticulația, cînd oricum nu are nici o noimă ? Avem de-a face oare cu un timp oprit ? Adică o eternitate ? Trăim un timp scurt despre care altfel avem senzația că nu se mai termină ? (p.70)

Nu poți trece cu vederea modul în care în roman se construiește descrierea relației dintre Marta și Pompiliu. Modul în care cei doi se descoperă fizic, mai întîi stîngace, ca în orice relație nouă. Însă, după ce trec de prima încercare, trupurile lor capătă o voință proprie. Intimitatea se cuibărește în spațiul dintre cei doi și corpurile lor trăiesc ca o făptură nouă. Romanul lui Alexandru Vlad excelează și la acest capitol. Descrierile scenelor în care cei doi fac dragoste sunt egalate poate doar de Pupa russa al lui Gheorghe Crăciun. Chiar dacă, spre deosebire de autorul Frumoasei fără corp, la Alexandru Vlad trupul nu este neapărat punctul central de interes. Mai degrabă, există o conștientizare acută a faptului că personajele, cel puțin Marta și Pompiliu, sunt niște ființe sexuale și că există o conștiință a corpului mai esențială, infinit mai chinuitoare și mai tulburătoare decît cea a creierului :

În răstimpurile acestea de tăcere totală se auzea cum se scrugea ploaia de pe aoperiș și cădea aproape muzical prin jgheaburi, lătratul cîinilor în depărtare, bătaia ceasului deșteptător puternică și regulată ca un metronom. Și ea tăcea încît dacă nu i-ar fi simțit căldura trupului putea crede că nu mai era acolo, lîngă el. Din pat, fără să întoarcă măcar capul, percepea geamul mai luminos, mic și împărțit în patri de către cercevele. Era un fel de progresie. Pe masă se vedea deja carafa cu apă de băut pusă peste noapte. După ce faci dragoste vezi prin întuneric, își spuse Pompiliu de parcă ar fi avut o revelație […] N-o putea vedea, dar o simțea la un moment dat lîngă el. Întunericul din față parcă era obturat. Mirosul și căldura ei se uneau cu ale lui. O cuprindea pe sub genunchi, apoi își muta brațele tot mai sus, pe sub cămașa lungă și largă de finet. Sub acest nu mai era nici o piedică. Carnea pe ea se întărea, asemenea și sînii, parcă și dinții i se încleștau. Dezbrăcată de-atîtea haine și găsind-o caldă într-atîta întuneric era ca și cum ar fi beneficiat de dărnicia și dulceața unui miez. Coapsele ei se amplificau spre șolduri. Simțea cumva că pielea ei reacționează în expectativă, pigmenții se trezesc. Coapsele erau fierbinți, fesele pline și mai răcoroase. Adăsta la șolduri de parcă n-ar fi știut ce urmează după asta.Mijlocul puțin prea gros, burta molatecă și puțin căzută sub care atingea fără veste pubisul aspru, cu părul rugos și uscat ca fînul. Își retrăgea mîna de-acolo și o trecea spre spatele puternic și canalul spinării. Nu putea ajunge cu mîna cît de sus ar fi vrut. Îi ridica finetul moale al cămășii pînă la gît. Simțea atunci căldura trupului ei întreg cum iradiază. O lua în brațe parcă să facă trupurile lor să se atingă cu toată suprafața. Sînii mai mari decît și-i amintea aveau acum sfîrcurile aspre și erecte. O săruta iar, ca și cum ar fi bătut în retragere pentru a lua totul de la început. Ea părea să nu participe, lăsîndu-se cu totul în voia lui, dar la aceste retragerio simțea cum avansează din reflex. Sexul lui se întărea ca porțelanul, aproape pînă la insensibilitate. Imediat ce se cuplau ea parcă se liniștea, devenea pasivă, respirația i se domolea, de parcă din acest moment nu mai făcea decît să-i fie lui pe plac (p.110-112).

Mai trebuie oare cineva convins că trupul este conștient de sine însuși? Carnea este înzestrată cu o „conștiință“ de sine. Materia din corp răspunde materiei din afara corpului. Trupul este traversat de intensități, conține deja expresie de sine. Literatura de tipul celei scrise de Alexandru Vlad ne face conștienți de acest lucru. El se înscrie deja într-o linie de gîndire de mare anvergură. Antonioni filmează corpuri în așteptare sau corpuri în mișcare, trupuri „bolnave de eros“ neimplicate într-o acțiune, corpuri care se exprimă prin postúrile pe care le adoptă în diferite situații. În filmele sale nu se întâmplă nimic în afară de o amestecare și de o așteptare exasperată a corpurilor îndrăgostite. Barthes vorbește despre limbajul devenit piele, limbajul care adoptă mișcările corpului. Figurile discursului nu pot fi decât „gestul corpului surprins în acțiune“, „instantanee ale unui trup aflat sub tensiune“. Fiecare figură a corpului „explodează, vibrează singură ca un sunet rupt de orice melodie“. Gura atingându-se singură își creează propriul suflet pe care îl dăruiește mâinii. Sufletul se naște continuu în mișcările corpului. Nu există o limită a acestuia în afară de propria suplețe. Suprafața pielii este traversată de o „conștiință“ care ne scapă. Fiecare zonă epidermică tremură, se pliază, se colorează, se întunecă, se schimbă și se exprimă. Scriitorului nu îi rămâne decât să exploreze aceste suprafețe pentru a contura vizual sau în scris harta „amintirilor“ pielii. „Sufletul“ se împrăștie inevitabil pe suprafața trupului. Corpul iubitei lasă urme înscrise în pielea îndrăgostitului. Pielea este o membrană de rezonanță ce păstrează memoria atingerilor. Scriitorul va realiza un „desen“ abstract din amintirile păstrate în piele, un „desen“ intensiv alcătuit din impresiile corpurilor amestecate – „tatuaje“ senzuale invizibile. Literatura lui Alexandru Vlad descoperă acest suflet al suprafeței în mod surprinzător pe un fundal rural. Iar aceasta este o reușită cu adevărat extraordinară…

(va urma)

Alexandru Vlad vorbind despre Ploile amare