Francis Bacon și „violența” expresiei

Bacon galerie

http://archive.org/details/BACONS_ARENA

Dacă le-ai cere mai multor oameni să descrie pictura lui Francis Bacon, probabil că marea majoritate îţi va vorbi despre extrema violenţă care însoţeşte privitorul atunci cînd se află în faţa uneia dintre pînzele sale. În mod sigur mulţi vor aminti scenele teribile pe care acestea le înfăţişează. Mai toţi vor pomeni scenele de cruzime, crucificările, protezele, desfigurările şi mutilările subiecţilor. Însă dacă pictura lui Francis Bacon ar fi ilustrat asemenea scene, aceasta nu ar fi atras atenţia nimănui. Realitatea de zi cu zi este mult mai bogată în scene de cruzime decît ceea ce ar fi putut înfăţişa vreodată pictorul în tablourile sale.
Ceea ce îl interesează mai mult pe Francis Bacon este un radicalism al culorii şi al liniilor dintr-un tablou. În propria sa filozofie a imaginii, acesta este interesat de captarea într-un mod radical a senzaţiei în interiorul componentelor expresiei. Deşi nu a folosit vreodată alt suport decît cel tradiţional al picturii pe pînză, unicitatea metodei sale a constat în înfăţişarea unor obiecte extrem de precise, însă realizate într-un mod extrem de iraţional din punctul de vedere al ilustrării.
A conduce figurativul spre sistemul nervos
În interviurile realizate de David Sylvester, acesta vorbeşte despre rolul jucat de şansă în cazul modului său de a picta: „Vreau să fac lucruri precise precum portretele, şi anume portrete ale oamenilor, dar, cînd ajungi să le analizezi, nu vei şti – sau va fi greu de întrevăzut – cum anume este construită imaginea. ţi de aceea este oarecum obositor; căci, de fapt, este un accident total. ş…ţ Pentru că nu ştiu cum poate fi făcută forma. De pildă, zilele trecute am pictat capul cuiva, iar orbitele, nasul, gura erau, dacă le analizai, doar forme fără nici o legătură cu ochii, nasul sau gura; însă, trecînd de la un contur la celălalt, vopseaua născuse o asemănare cu persoana pe care încercam s-o zugrăvesc. M-am oprit; am crezut, pentru o clipă, că obţinusem ceva mult mai aproape de ceea ce doream. Apoi, în ziua următoare, am încercat să continui şi să adaug mai multă intensitate, mai multă apropiere, dar am sfîrşit prin a pierde complet imaginea. Pentru că imaginea asta este un fel de mers pe sîrmă între ceea ce numim pictură figurativă şi abstracţie. Va rezulta direct din abstracţie, dar în realitate, nu va avea nimic de a face cu ea. Este o încercare de a conduce figurativul spre sistemul nervos, într-un mod mult mai violent şi mai intens“. Violenţa acestei picturi nu rezidă în subiectele alese sau în scenele înfăţişate, ci în tensiunea născută din faptul de a fi pe cît se poate de plastic în interiorul picturii figurative. Bacon a înţeles foarte bine că fiecare imagine care lasă o impresie profundă asupra privitorului conţine în interiorul ei propriile praguri de intensitate şi propriile ritmuri de mişcare. Accesarea acestor resorturi se poate produce numai în interiorul actului picturii şi nu are nimic de a face cu reprezentarea sau ilustrarea unei anumite scene. Mă gîndesc acum la un proces extrem de misterios cunoscut numai de cei care au încercat să schimbe modul de construcţie a imaginii, rămînînd însă în spaţiul de influenţă al picturii figurative. Îmi vin în aminte autoportretele tîrzii realizate de Rembrandt. Francis Bacon face referire la aceste tablouri deoarece pictorul Rondului de noapte îşi construieşte imaginile prin componente expresive care nu au legătură cu figurativul, deşi imaginile păstrează asemănarea cu subiectul.

Ambiguităţile şi transformările care au loc în timpul realizării unui tablou sînt numite accidente de către Francis Bacon, însă accidentul are un înţeles special în modul său de a picta. Este cunoscut faptul că imaginile create de Francis Bacon au o structură organizată pe mai multe straturi, ceea ce rămîne pe pînză fiind rezultatul mai multor transformări, fie că acestea se produc formal, prin manipularea vopselei, sau în interiorul imaginaţiei pictorului. În seria de interviuri Bacon vorbeşte despre transformarea imaginii pe parcursul picturii. De fiecare dată ceea ce urmează să rămînă pe pînză decurge dintr-o serie de imagini deja existente (în mintea pictorului sau ca imagini create). Iată descrierea acestei alchimii a imaginii în cuvintele artistului: „o prevăd în mintea mea… dar rar mi se întîmplă să o duc la îndeplinire vreodată aşa cum o prevăd. Se transformă pe sine prin pictura respectivă. Folosesc pensule foarte late, iar în stilul în care lucrez, nu ştiu, de fapt, ce anume va face vopseaua; deseori ea reuşeşte nenumărate lucruri mult mai bune decît cele pe care i le-aş fi comandat eu. Este acesta un accident? Cineva ar putea spune că nu este un accident, fiindcă acea parte a accidentului, aleasă spre a fi păstrată, face obiectul unui proces de selecţie. Există tentaţia, firească, de a prezerva vitalitatea accidentului, fără a altera continuitatea“.
O filozofie a imaginii picturale ar trebui să studieze modul în care tipul de pictură practicat de Francis Bacon este mai expresiv decît actul simplei ilustrări, deoarece este evident că imaginile sale trăiesc o viaţă de sine stătătoare. Deşi rămîn pe teritoriul figurativului, punţile către referinţa imaginii par a se fi surpat, readucînd privitorul la viaţă într-un mod mult mai violent, sintetizînd blocurile de senzaţie fără a mai alege drumul ocolit al naraţiunii realizate de creierul uman: „Este un lucru foarte dificil de înţeles de ce unele vopsele îţi ating direct sistemul nervos, iar altele îţi spun povestea lor după o întreagă poliloghie filtrată prin creier…“.
Tripticul secvenţelor mobile
Un alt aspect al picturii lui Francis Bacon este „curentul“ chinetic care traversează imaginile sale. Această trăsătură este şi sursa uneia dintre cele mai frecvente neînţelegeri a picturii sale. Artistul a vorbit de multe ori în interviuri despre faptul că imaginile pe care le concepe apar mereu în secvenţe mobile. Este şi motivul pentru care foloseşte tripticul şi pictura în serii. Din punctul de vedere al ilustrării şi al reprezentării, figurile sale par a fi deformări groteşti, însă, la o a doua privire, se poate observa că aceste abateri, din punctul de vedere al mişcării, devin perfect coerente şi mult mai apropiate de procesul complex al percepţiei. Secţiunile imobile din pictura figurativă clasică devin serii de imagini mobile. Mişcarea din interiorul fiecărei imagini face ca fiecare tablou al seriei să-l inspire pe următorul.

În acest punct ajungem şi la celălalt aspect important al filozofiei imaginii lui Francis Bacon. Artistul a fost întotdeauna preocupat de reducerea rolului naraţiunii în picturile sale. Povestea, prin elaborarea sa, fie de către artist, fie de către privitor, „acoperă vocea picturii“. Este aproape imposibil să anulezi povestea care leagă o imagine de cealaltă. Acest mecanism este atît de bine integrat în structurile gîndirii încît pictura trebuie să funcţioneze ca o formă de interferenţă şi de bruiere a naraţiunii pentru a putea deveni cu adevărat autonomă. Acesta este şi motivul pentru care Bacon îşi închide figurile pe care le pictează în structuri cubice sau pentru care foloseşte tripticul. Pauzele verticale dintre pînzele unui triptic au scopul de a întrerupe povestea dintre ele: „Cînd pictezi figurile pe trei pînze diferite, aceasta te ajută să eviţi legătura narativă ş…ţ povestea care leagă o figură de cealaltă începe să neutralizeze tot ce se poate face cu vopseaua.“ Pe lîngă soluţiile formale ingenioase, Francis Bacon este şi unul dintre puţinii artişti care posedă o înţelegere profundă a modului în care imaginea este receptată. Artistul a vorbit de multe ori despre crearea evenimentului receptării imaginii. Un detaliu al biografiei artistului este esenţial în acest caz. Francis Bacon era un consumator neobosit de imagini, în special de imagini fotografice şi cele produse de filmele din prima jumătate a secolului al XX-lea. Folosirea stop-cadrelor din Potempkin al lui Sergei Eisenstein cunoaşte deja o notorietate sporită, referinţa nelipsind aproape din nici una dintre cărţile dedicate operei lui Francis Bacon. La fel de cunoscută este şi pasiunea pictorului pentru filmele lui Bunuel sau pentru fotografiile lui Muybridge.
O filozofie a imaginii
Francis Bacon este conştient că evenimentul receptării unei imagini este multietajat, avînd cel puţin două componente. Pe de o parte, se poate vorbi despre intensitatea unei imagini, despre efectul produs de aceasta, acel nivel al senzaţiei ţintit de Bacon şi, pe de altă parte, există cel de-al doilea nivel al integrării imaginii într-o naraţiune generatoare de sens. Cu alte cuvinte, cel de-al doilea nivel este nivelul reprezentării ţintit de imaginea ilustrativă.
Fuga de naraţiune despre care Francis Bacon vorbeşte atît de des este o modalitate de a acorda autonomie imaginii picturale într-o epocă în care imaginea este la fel de influentă în constituirea marilor naraţiuni ca şi orice altă formă de discurs. Această influenţă covîrşitoare a imaginii la toate nivelurile vieţii este conştientizată şi internalizată de Francis Bacon în modul său de a lucra. Un exemplu îl poate constitui folosirea imaginilor fotografice în compoziţia lucrărilor sale. Fotografia a jucat întotdeauna un rol important în viaţa creativă a pictorului. Mulţimea de fotografii găsite pe podeaua atelierului său confirmă încrederea artistului într-un mediu de expresie care a schimbat pentru totdeauna modul în care pictorii îşi construiesc imaginile. În viziunea lui Bacon, această artă a schimbat statutul de arhivari ai aparenţei deţinut de pictori în trecut. Să intri în competiţie cu acest mediu de expresie ar fi fost o ambiţie inutilă. Sarcina care îi rămîne pictorului este de a explora potenţialul non ilustrativ al picturii. Pictorul contemporan trebuie să înveţe să stăpînească semnele iraţionale pentru a (re)deschide resorturile senzaţiei. Întotdeauna Francis Bacon recunoaşte că este asaltat sau atacat de fotografie, aceasta readucîndu-l la realitate mult mai violent. În atelierul său, fotografiiile erau supuse mai multor transformări. Acestea erau tăiate, rupte, mototolite sau pictate. Fotografia nu juca un rol autonom, ci, mai degrabă, era exploatată. De vreme ce aceasta putea furniza o multitudine de imagini, atît noi, cît şi cunoscute, obiectele şi modelele erau dispensabile. Fotograful John Deakin îi furniza adesea imagini pictorului. Portretele realizate de acesta erau apoi folosite ca referinţă pentru portretele lui Bacon. Atunci cînd a fost întrebat de ce îl interesează atît de mult fotografiile, pictorul i-a mărturisit lui David Sylvester că simţul său vizual este „permanent asaltat de fotografie şi de film, astfel încît, atunci cînd privim ceva, nu privim pur şi simplu acel lucru, ci o facem prin prisma asaltului la care ne-au supus deja fotografia şi filmul. ş…ţ Cred că e vorba de o uşoară abatere de la realitate, ceea ce mă readuce la ea cu mult mai multă violenţă. Prin imaginea fotografică, mă surprind intrînd în imagine şi dînd frîu liber la tot ceea ce cred că e real în ea, mai mult decît aş putea să fac privind-o doar.“ Fotografiile folosite de Francis Bacon au cunoscut o viaţă destul de crudă. După ce au reprodus imagini din realitate sau alte picturi au fost călcate în picioare de către cei care au vizitat atelierul, au fost împăturite sau tăiate de artist pentru ca, în sfîrşit, să fie valorificate în pictură.

Violenţa care este imputată adesea picturii lui Francis Bacon este o violenţă a expresiei. Artistul vorbeşte despre „a picta strigătul dincolo de groaza ce o inspiră“. În cazul picturii sale, imaginile devin mai puternice şi mai acute în clipa cînd pictorul nu este întru totul conştient de ceea ce urmează a rămîne pe pînză: „În cazul meu, lucrurile încep să funcţioneze în clipa în care sînt conştient că nu ştiu exact ceea ce fac. De multe ori m-am aflat în situaţia în care, încercînd să urmăresc cu fidelitate o imagine, spre a o face mai figurativă, aceasta a devenit extrem de banală; apoi, din pură exasperare şi deznădejde, am distrus-o complet, fără să-mi dau seama de urmele pe care le lăsasem în interiorul imaginii, apoi, brusc, am descoperit că lucrul se apropia tot mai mult de felul în care instinctul meu vizual percepea imaginea pe care încercam s-o captez. În ceea ce mă priveşte, e doar o chestiune de abilitate: cum anume să aşez capcana cu care să pot capta imaginea în punctul ei cel mai vital“.
„Violenţa“ din interiorul imaginii
Acest punct de maximă vitalitate a imaginii conferă picturii lui Bacon o violenţă diferită de cea a vieţii. Violenţa picturii este generată de acuitatea sugestiilor din interiorul imaginii – efect ce poate fi izbutit doar în pictură. Un exemplu al acestei unicităţi a picturii ar fi portretele lui Bacon. Acestea păstrează asemănarea, dar, nu au nimic în comun cu ceea ce am putea numi aspectul ilustrativ al imaginii. Este vorba despre ceea ce pictorul numeşte alteritatea formei, abilitatea acesteia de a se schimba pe parcursul alcătuirii sale.

Figurile pictate de Bacon sînt făcute din carne. Nicăieri nu eşti mai conştient de învelişul de carne al figurilor decît în pictura sa. Însă ceea ce îl fascinează pe artist sînt acele forţe care modelează carnea şi care o fac să se schimbe. Sarcina care îi rămîne picturii este aceea de a face aceste forţe vizibile prin efectele lor asupra corpului. Din imaginile create de Francis Bacon se desprinde o inerţiei a cărnii. Aceasta pare a coborî de pe oase, în timp ce vastele suprafeţe de culoare par a înfăşura figurile, constituind o profunzime plastică. Dacă aceste cîmpuri de culoare apasă asupra corpurilor, atunci acestea tind să îşi depăşească propriile contururi. Figurile se dizolvă în cîmpurile de culoare, încearcă să scape de propria formă.
Marea realizare a lui Francis Bacon este abilitatea sa de a întrerupe tradiţia picturii figurative prin punerea în prim-plan a Figurii într-un mod mult mai radical. În confruntarea dintre figura umană şi cîmpul de culoare, pictura întrerupe raportul cu naraţiunea şi simbolul pentru a exprima violenţa senzaţiei. Cu alte cuvinte, pentru a exprima viaţa picturii. În tablourile lui Bacon, nu figurile înfăţişate devin eroi. Adevăraţii eroi ai picturii sale sînt ritmurile care învăluie fiecare corp. Francis Bacon este, înainte de toate, pictorul ritmurilor şi al intensităţilor corpului uman. Poate că cele mai interesante cuvinte rostite de Francis Bacon s-au referit la pastelurile lui Degas. Acestea sintetizează întreaga sa atitudine faţă de pictură: „Am considerat mereu că partea interesantă, la Degas, este felul în care trasează liniile din interiorul corpului: am putea spune că întrerupe oarecum linia corpului, întrerupe imaginea, iar apoi aşterne o enormă cantitate de culoare prin intermediul acelor linii. Întrerupînd forma, el a creat intensitate, trasînd culori în carne. […] Trebuie înlocuit, la nivelul sistemului nervos, realismul cu invenţia, căci în pictură nu mai există realismul natural“.

(Publicat în Observator cultural, nr.589)

Anunțuri