Gheorghe Crăciun și Nicole Kidman

După ce am publicat Gândirea-cinema m-au întrebat câțiva oameni despre legătura dintre literatură și film. Am omis atunci să le vorbesc despre Femei albastre, romanul lui Gheorghe Crăciun care începe cu o evocare a lui Nicole Kidman în Eyes wide shut al lui Kubrick și în care se vorbește și de filmul Orele.

Copiez un fragment aici dacă mai e nevoie să vă convingeți:

Roland m-a dus la un prieten al lui şi am văzut filmul pe DVD. Am fost teribil de emoţionat. Prietenul lui umpluse masa cu sticle de vin şi farfurioare cu prăjituri. Am băut şi am încercat să ne cunoaştem cît de cît. Fără prea mare succes pentru că amicul lui Roland era un taciturn. Aşa că s-a dat drumul la film. Eram sceptic şi încordat, tremuram de îngrijorare, n-aş fi putut suporta un eşec. Nici acum nu-mi dau seama exact ce mi-a plăcut şi ce nu. În Orele lui Stephen Daldry din Nicole n-a mai rămas decît o încordare uscată, nervoasă, de femeie cu mersul grăbit, somnambulic. Ea poartă rochii oarecare, cu flori mici, întunecate, palide, coboară scările într-un fel de plutire gînditoare şi faţa ei cu nas fals e o coajă strălucitoare de voinţă şi nebunie.

De la un punct încolo am rămas singur. Mă aflam într-o casă austriacă mobilată auster, Roland şi prietenul lui Matheus nu mai terminau cu sporovăiala şi eu o urmăream pe Nicole neatent, făcînd eforturi să nu mă rătăcesc în cele trei planuri ale filmului, enervat la culme de poemeţii şi zîmbetul lui Meryl Streep, femeia din cealaltă lume, prietena lui Peter. De aceea mă uitam la Nicole ca la o fiinţă străină de amintirile mele, din cînd în cînd îi regăseam mişcarea buzelor, umerii calzi şi drepţi, formele lungi ale degetelor. Virginia Woolf s-a sărutat de cîteva ori cu sora ei şi de fiecare dată mi-am adus aminte de nasul fals al actriţei. Mi-era teamă ca acel simulacru de carton să nu se desprindă de pe obrazul lui Nicole şi s-o facă de ruşine. Oricum, deghizamentul acesta mă enerva, cum mă enerva şi senzaţia că ea e o femeie neglijentă, nespălată, prea obsedată de scris ca să mai aibă timp şi să-şi facă toaleta matinală, nimic din frumuseţea ei din alte filme, ochii mult prea întunecaţi, picioarele mult prea absente, plus spinarea aia cocoşată, capul plecat în faţă în mers, gîtul retras între umeri, balonzaiderul ei cu aripile deschise, părul lînos, nepieptănat, fără nici o culoare. Mai oribil decît orice era pieptul ei plat, de bărbat slab, bolnav de tuberculoză. Ca să nu mai vorbesc de faptul că Nicole dispare cu totul în rol, şi-a pierdut chipul, zîmbetul, mersul, seducţia, eleganţa, pentru a deveni o scriitoare înecată într-un soi de boemă casnică, obsedată de începutul cărţii ei, o scriitoare cu faţă de morfinomană care scrie cu peniţa şi fumează ţigări fără filtru. Ţigări sfrijite, scuturate, scurte.

Tocmai în acest moment al ţigării aprinse şi al primului fum tras în piept am simţit-o cu adevărat pe Nicole. Graba ei nervoasă, buzele ei strînse cu pasiune în jurul ţigării, privirea ei care aşteaptă un gînd. Celelalte personaje feminine ale filmului, somnambulice şi ele, m-au făcut să-mi aduc aminte de nefericirea femeilor singure cunoscute în viaţa mea reală, precum Miky şi Adriana, Dani şi Manuela (ah, despre ea n-am spus pînă acum nimic!).

Adevărul e că prima frază a romanului, felul în care ea a fost rezolvată cinematografic mi-a plăcut teribil de mult. Virginia cobora sau urca scările, n-are nici o importanţă, o vedea sau nu pe bucătăreasa casei, era întîmpinată sau nu de soţul ei, toate acestea n-au importanţă pentru că ea trăieşte această stare de posesie şi aşteptare, de nemulţumire şi căutare care înseamnă prima frază a cărţii. Dacă n-ai găsit această primă frază, înseamnă că n-ai găsit uşa, că de fapt pentru tine nici nu există peretele în care să se deschidă această uşă, că n-ai în ce casă să intri şi nici cu ce oameni să te întîlneşti. Prima frază e băutura miraculoasă, cheia vrăjită, cartela magnetică de acces în camera de hotel în care o cititoare a romanului Doamna Dalloway încearcă să se sinucidă şi nu poate pentru că faţa ei e prea dulce, viaţa ei prea dulceagă, labele picioarelor ei extrase din sandale sînt prea cuminţi, respectul ei faţă de existenţa burgheză e prea pronunţat.

Aşa că Nicole cobora sau urca scările, se plimba sau nu se plimba prin cameră, cert este că ea nu mai putea suporta fotoliul şi nici planşeta pe care o punea pe genunchi ca să scrie. Îi lipsea ceva, nu mai simţea nevoia nici de ţigară, vîna cuvinte şi încerca să le ordoneze într-o frază, pînă la urmă a reuşit. Doamna Dalloway trebuia să cumpere singură florile, sau ceva de genul ăsta, trebuie să mă uit în ediţia englezească originală, poate că din fraza asta face parte şi cuvîntul dimineaţă, pentru că imediat apoi am văzut-o pe Meryl Streep, ea era Ms. Dalloway şi intra într-o florările, cheia fusese găsită, intram împreună cu ea în florărie şi apoi în alte şi alte spaţii, mă reîntorceam în camera în care se auzea foşnetul aspru al peniţei de la capătul tocului ţinut în mînă de Nicole. Ea scria. Virgina scria. Doamna D. cumpăra flori. Peter se sprijinea într-o cîrjă. Apa ucigaşă curgea la vale, acesta era genericul filmului, o apă care curge între maluri acoperite de iarbă, apoi femeia în loden se apleacă şi îşi pune un pietroi în buzunar, are pantofi cu tocul jos, intră în apă şi înaintează spre mijlocul rîului, Peter poetul stă şi el într-un fotoliu, e un om chinuit, pe jumătate nebun, îmbrăcat într-un halat albastru, într-o cameră cu pereţi cenuşii, cu ferestrele închise, în care Doamna D. aduce mai multe buchete de flori. E un eveniment care trebuie sărbătorit. E dimineaţă în continuare. Meryl Streep e fericită. Nicole a găsit fraza şi e şi ea fericită, dar eu încă n-am de unde să ştiu că în filmul acesta ea nu va avea nimic strălucitor, nimic triumfător şi profund, nimic de femeie frumoasă, nimic dintr-o femeie cu ochi irezistibili. Ea va juca rolul unei femei chinuite, măcinate de o boală pe care poate nimeni n-o înţelege, cu excepţia soţului ei. Iar acum soţul ei coboară în tipografie. Nicole e o fantomă matinală. Apa curge. O femeie cu tocul în mînă e înghiţită încet în burta unui monstru cu degete lichide. Iată o propoziţie care nu-mi place de loc. Cred că am obosit.

Ce înseamnă să ai o idee în cinema? (Deleuze)

Ce înseamnă să ai o idee în cinema? Dacă domeniul tău de gândire / creativitate este cinemaul, atunci ce înseamnă să ai o idee în interiorul cinemaului? Cum se poate gândi prin cinema? Când am scris Gândirea-cinema, Deleuze a fost autorul de la care am pornit. În acest curs răspunde la toate aceste întrebări.