„Viaţa tremurîndă pe ecran“.Hans Castorp la cinema

În Muntele vrăjit, Hans Castorp şi vărul său Joachim o duc la film pe domnişoara Karen Karstedt. După cum ştim Der Zauberberg  este un zeitroman – un roman despre timp – întîmplător sau neîntîmplător, timpul fiind şi substanţa cea mai de preţ a cinemaului. Iată însă fragmentul:

Şi la Biosko-Theater din Platz o conduseră verii, într-o după-amiază, pe Karen Karstedt, deoarece îi plăceau mult lucrurile acestea. În aerul care îngreuna respiraţia celor trei, întrucît erau obişnuiţi numai cu atmosfera cea mai curată, şi care le apăsa piepturile, umplîndu-le capetele cu o ceaţă tulbure, licărea, în faţa ochilor lor îndureraţi, o amestecătură de scene din viaţa tremurîndă pe ecran, agitată, amuzantă şi pripită într-o agitaţie fremătătătoare ce nu se oprea decît ca s-o ia imediat de la capăt, acompaniată de o biată muzică menită să atribuie gonitelor închipuiri trecute  o împărţire prezentă a timpului, şi care, în pofida mijloacelor sale reduse, reuşea totuşi sa cînte pe toate registrele solemnităţii,măreţiei, pasiunii, sălbăticiei şi ale unei senzualităţi cam desuete.  Văzură, astfel, desfăşurîndu-se în tăcere o poveste framîntată, cu dragoste  şi cu crime, care se petrecea la curtea unui despot oriental, întîmplări neaşteptate, pline de grandoare şi zădărnicie, pline de dorinţe tiranice şi de furii fanatice ale slugărniciei, pline de cruzimi şi de pofte, de voluptăţi şi de întîrzieri semnificative mai cu seamă atunci cînd era vorba de pildă, de-a scoate în evidenţă musculatura braţelor unui călău – pe scurt văzură ceva întemeiat pe o cunoaştere intimă a dorinţelor ascunse ale reprezentanţilor civilizaţiei internaţionale care asistau la acest spectacol.

[…]

De altfel, pe toate chipurile aflate în sală se petrecea acelaşi lucru. În clipa cînd dispărea ultima imagine tremurătoare a unei scene, cînd lumina se aprindea, iar cîmpul vizual apărea spectatorilor ca o pînză goală, nici pe departe nu mai putea fi vorba de aplauze. Nu mai era nimeni acolo pe care l-ai fi putut răsplăti cu aplauze, sau pe care, din admiraţie, l-ai fi putut rechema la rampă pentru a omagia arta de care dăduse dovadă. Actorii care se asociaseră ca să realizeze acest spectacol erau de mult risipiţi în cele patru vînturi; publicul nu văzuse decît umbrele creaţiilor lor, adică acele milioane de imagini şi instantanee scurte prin care acţiunea a fost descompusă şi apoi reconstituită, ca sa poată fi restituită duratei după voie şi oricît de des, într-o înlănţuire rapidă şi tremurătoare. Din cauza iluziei, tăcerea publicului avea ceva vlăguit şi neplăcut.  Mîinile ramîneau întinse, neputincioase, în faţa neantului. Te frecai la ochi, priveai fix, drept înainte, te ruşinai de lumină şi erai nerăbdător să te regăseşti în întuneric, ca să vezi desfaşurîndu-se iarăşi nişte fapte ce avuseseră un timp al lor propriu, dar acum erau transplantate într-un timp nou, fiind reîmprospătate cu spoiala muzicii.

[…]

Parcă luai parte la toate acestea. Spaţiul era desfiinţat, timpul se trăsese înapoi, „acolo” şi „atunci”
deveniseră într-o clipită nişte scamatorii, iar „aici” şi „acum” erau metamorfozate şi învăluite de muzică. Pe neaşteptate vedeai apropiindu-se de tine o tînârâ marocană, în mărime naturală, îmbrăcata în mătase vărgată, împopoţonată cu lanţuri, inele şi paiete, şi cu sînii plini dezgoliţi pe jumătate. Avea nările largi, ochii plini de o viaţă primitivă şi îşi mişca limba; rîdea cu toţi dinţii ei albi şi-şi acoperea ochii cu o mîna ale cărei unghii păreau de o culoare mai deschisă decît pielea, iar cu cealaltă făcea semn publicului. Priveai uluit chipul ei de umbră, seducător, care părea că vede şi nu vede, ale cărui priviri nu te priveau deloc, al cărui rîs şi ale cărui gesturi nu ţinteau întru nimic prezentul, ci erau numai în lumea lor, acolo şi odinioară, astfel încît n-ar fi avut sens să le răspunzi. Acest fapt, după cum am mai spus, amesteca bucuria cu un sentiment al neputinţei. Şi chiar atunci năluca se destrămă. O lumină puternică inundă ecranul după ce cuvîntul „Sfîrşit” fusese proiectat: programul oferit se terminase, iar publicul părăsea teatrul, în vreme ce un altul nou se înghesuia afară, dornic să se bucure de repetarea acestei desfăşurări.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s