Cu gândul la Gheorghe Crăciun

Un articol publicat în Observator cultural:

 

„Corpul meu gîndeşte altfel decît mine“

Gheorghe Crăciun: pre-text pentru o ontologie

Pe data de 30 ianuarie s-au împlinit şapte ani de la moartea scriitorului Gheorghe Crăciun. În toţi aceşti ani, cărţile sale şi atitudinea acestuia faţă de literatură au continuat să rămînă un reper pentru mine. Dedic acest articol autorului romanului Pupa russa, sperînd că editorii români vor face în curînd gestul firesc de a iniţia o serie„Gheorghe Crăciun – Opere complete“. 

În eseul său despre cele cinci simţuri, Michel Serres face o observaţie tulburătoare: trupul devine conştient de sine; pielea este înzestrată cu o „conştiinţă“ de sine. Materia din interiorul corpului acţionează (şi reacţionează) la variaţia universală a materiei înconjurătoare. Traversat de intensităţi, trupul este deja o expresie. Corpul se „spune“, se „exprimă“ pe sine, însă o face neliniar, plurisenzorial, nonconceptual şi iraţional, într-o limbă pe care nu am inventat- o încă sau pe care nu o cunoaştem îndeajuns. Gheorghe Crăciun avea dreptate să constate că „tema a devenit esenţială din momentul pierderii orizontului transcendenţei (moartea lui Dumnezeu, supraomul lui Nietzsche, metafizica prezentului la Baudelaire, paradisurile artificiale şi tehnicile de anulare, izolare a corpului)“ (1.) Orice filozofie a corpului va trebui să uite de transcendenţă şi să găsească un limbaj potrivit imanenţei vieţii. În acest sens, există o serie de încercări semnificative. Cinema-ul a fost – încă de la începuturile sale – conştient de expresia de sine a trupului. Începînd cu Roma, oraş deschis, Rossellini şi-a concentrat atenţia asupra restituirii adevărului intim al trupurilor oamenilor obişnuiţi. Interiorizînd lecţiile neorealiştilor, Antonioni filmează trupuri în aşteptare, corpuri „bolnave de eros“, care se „exprimă“ prin postúrile pe care le adoptă în anumite situaţii şi nu prin reacţionarea sau participarea la acţiunea cinematografică.
Pentru Roland Barthes, „limbajul este o piele“ care „tremură de dorinţă“. Prin „figurile“ discursului îndrăgostit, el are în vedere un sens apropiat de cel aplicabil gimnasticii sau dansului. Se arată interesat de „gestul corpului surprins în plină acţiune“, de „instantaneele unui trup aflat sub tensiune“ (2.) Fiecare figură a corpului „explodează, vibrează singură ca un sunet rupt de orice melodie“ (3.) Expresiile trupului sînt în afara sintagmei, în afara narativităţii clasice. Gura atingîndu-se singură îşi creează propriul suflet, pe care îl dăruieşte mîinii. Sufletul se naşte continuu în mişcările trupului. Nu există o limită pe care acesta să o cunoască în afară de propria supleţe. Suprafaţa pielii este traversată de o „conştiinţă“ care ne scapă, care este întotdeauna în altă parte. Fiecare zonă epidermică tremură, se pliază, se colorează, se întunecă, se schimbă şi se „exprimă“ în felul său.
În literatura erotică, „sufletul“ se împrăştie inevitabil pe suprafaţa trupului. Amintirile rămîn înscrise în piele în aceeaşi măsură în care sînt depozitate în creier. Pornind de la ediţia Pommier a Doamnei Bovary, Jean-Pierre Richard arăta că „putem observa […] felul cum mişcarea dublă de primire şi de dare care constituie iubirea – mişcarea, la origine, rapidă ca fulgerul – se înnămoleşte încetul cu încetul în moliciunea contactului“. Emma şi Léon devin fiinţe ale căror identitate autonomă este temporar suspendată. „Nu mai există nici Emma nici Léon, ci o singură pastă în care s-au unit profund şi s-au pierdut, dar care continuă să se «mînuiască» şi să se cunoască reciproc graţie mişcării instinctive a voluptăţii. […] Iubirea e o întrepătrundere carnală în care indivizii încetează de a mai exista ca atare, dar în care se continuă, totuşi, pulsul unei vieţi comune. Iubirea îi confundă mai puţin pe unul în celălalt şi mai mult pe amîndoi, deopotrivă, în anonimatul cărnii“ (4) [s.m.]. Chiar şi memoria capătă o dimensiune tactilă (haptică). Pielea este o membrană de rezonanţă pe care se păstrează o „istorie“ a contopirii trupurilor. Literatura a descoperit acest suflet al suprafeţei, scrisul şi expresia literară sînt astăzi inseparabile de trup, textul este întotdeauna contaminat de corp. Interioritatea nu se poate comunica în afara unei „conştiinţe“ a corpului viu. 

Valorile ontologice ale scrisului

În întîlnirea cu celălalt pe care sexualitatea ne-o permite, interioritatea tinde spre dizolvare şi spre contopire, pierde noţiunea particularităţii care o făcea vigilentă. La Gheorghe Crăciun, la Blecher şi la alţi scriitori care preţuiesc dimensiunea corporală a scrisului, opera nu este structurată pe compartimente. Totul comunică: experienţei interioare, întîmplărilor concrete şi figurilor limbajului le sînt date o coerenţă unică. Ceea ce ne arată Gheorghe Crăciun (continuînd o linie de gîndire europeană care îi include pe Michel Serres, Roland Barthes sau Merleau-Ponty) este că gîndirii (5.) îi lipseşte un întreg vocabular necesar pentru exprimarea anumitor realităţi corporale.
Din acest motiv, el acordă o mare importanţă „pactului somatografic“ (relaţiei dintre scris şi corp) şi acelor „zone de emergenţă creatoare“ care rezidă în valorile ontologice ale scrisului:
„Cel care scrie caută o limită, acel punct din care poate fi sesizată cel mai clar diferenţa dintre eu şi lume. El va căuta această ruptură pentru a o aprofunda, pentru a o anula. A ţese, a reface ceea ce e tăiat, rupt, împărţit în două înseamnă a scrie un text. Un pact, în acelaşi timp, ontologic şi terapeutic. Tocmai aceste texte care repară rupturi, umplu goluri, fac din eu şi non eu unităţi compatibile, consubstanţiale, au puterea de a seduce, pentru că ele nici nu există altfel decît în particularitatea lor. Adică în estetica lor specială, circumstanţială, legată direct de fiinţa autorului. […] Va trebui să ne oprim asupra codurilor, modurilor, gramaticilor şi semanticilor generative, pentru a identifica acolo, în acel cîmp de forţe şi tipare constructive, punctul zero al pactului scriitural. Va trebui să dăm importanţă scriiturii şi nu stilului, limbii private şi nu limbajului public, onticului şi nu esteticului. […] Ideea mea e aceea că motivaţiile scrisului sunt în majoritatea cazurilor de natură corporală. În raportul dintre eul scriitural şi text, corpul poate părea un rest, un surplus, un atavism inutil. Pactul somatografic la care mă gîndesc aici salvează corpul de la sacrificiu şi dă astfel corporalitate lumii scrise“ („Pactul somatografic“, în Observator cultural, nr.133, septembrie 2002).
În Compunere cu paralele inegaleFrumoasa fără corp sau Pupa russa, scriitorul este preocupat de cerebralizarea propriei fiziologii, a inimii şi a viscerelor, arătîndu-se mereu interesat de „acel enorm de confuz şi profund teritoriu al «hapticului»“. Proza este rezultatul unui război epuizant între limbaj, care aproximează (sau ratează) trupul, şi corp, care se luptă să îşi inventeze un „limbaj“, să iasă din „anonimatul cărnii“. Chiar şi în romanul neterminat,Femei albastre, în care atenţia sa se focalizează asupra acţiunii destabilizatoare a sexualităţii, preocuparea pentru inventarea unui limbaj care să dea o voce vieţii „de dincoace de piele“ rămîne centrală. La fel ca în cazul lui Max Blecher, la Gheorghe Crăciun identitatea nu ţine de psihologie. O imagine fixă despre sine este imposibil de realizat pentru că trupul nu pare să aibă o durată fixă. Sub aspect temporal, el pare să trăiască într-un perpetuu „acum“, într-o permanentă devenire. El este o sumă de afecte şi intensităţi, o multiplicitate ireductibilă la unitate, un interval interior-exterior, trăieşte sub semnul singularităţii. Interioritatea trebuie să explodeze, să se disperseze asemenea descrierii din Ispitirea Sfîntului Anton: „Sămi răsucesc trupul, să mă risipesc peste tot, să fiu în toate, să mă volatilizez ca mirosurile, să mă dezvolt ca plantele, să curg ca apa, să vibrez ca sunetele, să scînteiez ca lumina, să mă aciuez în toate formele, să pătrund în fiecare atom, să cobor pînă în străfundul materiei – să fiu materia!“.A scrie din punctul de vedere al corpului înseamnă să vezi lumea ca variaţie universală, ca sumă de intensităţi şi afecte. „Scris“, „scriitură“, corp + text (cortex stilistic), toate acestea depind de modul lor de prezentare, de gradul lor de somatizare. În punctul de întîlnire al eului cu lumea non eului (cu lumea materiei), trebuie să se nască „discursul“ autorului, secţiunea pe care el o face în haosul lumii fenomenale. „Corporalitatea“ este strategia estetică capabilă să umple acest gol. „Scrisul înseamnă să descoperi lumea prin propriile tale terminaţii corp-alfabetice, care se înfig în interioritatea ta ca nişte arborescenţe ghimpoase sau se deschid spre ceea ce îţi este exterior ca nişte braţe de caracatiţă. Nu se poate scrie cu mintea, nu se poate scrie cu corpul, ci doar cu «sternogîndirea», cu mucoasele creierului, cu învelişul epidermic al conştiinţei tale morale, cu sexul inimii“.
În Mecanica fluidului, volum ale cărui texte au fost scrise înainte de 1990, cel mai vechi datînd din 1978, „fluiditatea“ este trăsătura prin care autorul descrie propriul eu şi propria identitate. „Componenta mecanică“ se referă la sintaxă, „acea structură care nu poate înlocui nici pielea, nici meningele, nici fluidul sîngelui sau al respiraţiei“. Cartea reprezintă o perioadă a căutărilor experimentale de tinereţe, avînd în centru noţiunea de tensiune. Literatura are la bază o anumită tensiune, acea tensiune a trupului obligat să se transforme în spaţiu sintactic, a trupului care-şi urăşte condiţia de „fiinţă“ scrisă. Tensiunea dintre trup şi literă – temă centrală în multe dintre cărţile lui Gheorghe Crăciun – rezultă din confruntarea tăcutului cu ceea ce iese din tăcut, cu exprimatul. Miza interesantă este rezistenţa la formă, nu numai „încăpăţînarea“ corpului de a se lăsa scris, dar şi „încăpăţînarea“ lumii de a se lăsa scrisă.
A inventa literar un sentiment înseamnă a-l corporaliza. Cînd vorbim despre corpul nostru, despre trăirile sale, acesta există graţie imaginarului lingvistic. Corpul este întotdeauna o entitate aproximabilă, nesigură, întotdeauna pe cale de a se face. Gheorghe Crăciun se întreabă care este sentimentul de autor care însoţește realismul unei descrieri, mărturisind că sentimentul îngust al realismului mimetic i-a dat întotdeauna motive de perplexitate. Există întotdeauna o nelămurire în această concepţie artistică, crede el. Cu ce seamănă o proză realistă? Cu porţiunea de realitate pe care se presupune că ea ar fi înfăţișat-o sau cu concepţia autorului despre aceasta? Realismul este tocmai produsul unei voinţe de a ordona haosul vieţii. Eul redat prin pagina scrisă este inevitabil o ficţiune, împrumută trăsăturile imaginarului lingvistic. Din acest punct de vedere, literatura bazată pe invenţie este, paradoxal, o încercare de recuperare a realului – a realului ce nu se articulează neapărat în schemele conștiinţei și ale subiectului. Trupul viu și autentic, trupul ca expresie a unei sensibilităţi sincere și libere nu poate exista decît ca imagine scrisă, ca figură ontologică: „Literatura își dorește corporalitatea, luptă să și-o cîștige. Dar ea luptă pentru o himeră. Condiţia literaturii va fi mereu aceea a unei frumoase fără corp. Ea îi pune omului în faţă frumosul, frumuseţea, dar nu-i va putea arăta niciodată realitatea acelei frumuseţi care nu poate fi îmbrăţișată, ci numai privită“ (Mecanica fluidului, p. 37).
Gheorghe Crăciun adaugă gîndirii sale afirmaţia lui Roland Barthes: „corpul meu gîndeşte altfel decît mine“. Modul în care este structurată viaţa cotidiană, care se adresează în permanenţă gîndirii, intelectului ne obligă să ignorăm prezenţa trupului. Aruncat în acest domeniu al tăcutului și al nedeslușitului, în domeniul lipsei de semnificare, trupul tinde să se autonomizeze, să sintetizeze afecte (afecţiuni non umane inexprimabile), devine o dimensiune inaccesibilă. Stările sale sînt interiorizate și nu pot fi „domesticite“ prin intermediul gîndirii. Stările trupului nu pot fi comandate printr-un act de voinţă, trupul nu poate fi înșelat, el își are viaţa lui, raţiunea lui elementară de a fi. Motivaţia esenţială a scrisului lui Gheorghe Crăciun este de natură ontologică. „Pentru literatura aşa cum o înţelegem noi astăzi, după metamorfozele numite Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Baudelaire, Rimbaud, Gogol, Flaubert, Proust, Dostoievski şi Joyce, valoarea estetic formativă a trupului, a consistenţei senzoriale, a percepţiei raportate la psihologie şi comportament este o descoperire relativ tîrzie. Fără o viziune îndrăzneaţă, complexă despre aisthanesthai (senzaţie, percepţie, imagine), fără un sensus plenar, termen în care realitatea e comprimată în calitatea ei de simţ şi sens […] literatura riscă să rămînă pur şi simplu literatură, cogitaţie eventual filozofică. Se va spune că «forma sensibilă» a fost întotdeauna şi corporalitate, mai opulentă sau mai fragilă, în funcţie de epocile şi stilurile particulare“ (Frumoasa fără corp).

________________

1. Anexa VIII la volumul Trupul şi litera. Explorări critice în biografia şi opera lui Gheorghe Crăciun, coord. Andrei Bodiu, Georgeta Moarcăs, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012, p.293
2. Roland Barthes, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, Cartier, Chişinău, 2007, p.9
3. Idem. p. 12
4. Jean-Pierre Richard, Literatură şi senzaţie, Univers, Bucureşti, 1980 p. 142-143.
5. „Gîndire“ nu desemnează doar gîndirea critică, conceptuală sau filozofică, ci şi contribuţiile aduse de literatură şi cinema temei corporalităţii.

Din Femei albastre:

Am capul gol de gînduri şi trăiesc pentru prima dată sentimentul că sînt un om rătăcit în timp. Umblu prin cameră ca un leopard jigărit într-o cuşcă. Descopăr că mi-a amorţit un picior, că mi se zbate o pleoapă. De cîte ori îmi arunc ochii pe geam, muşchii gîtului mi se încordează inexplicabil. Acoperişuri roşii şi fum. Cer şi copaci scheletici, bătrîni. Zăpadă şi soare. Noi doi îmbrăţişaţi într-o zi de duminică, aplecaţi peste apa mîloasă a Dîmboviţei, parapetul metalic al podului, fulgii albi de ninsoare, apusul, depărtarea, vîjîitul maşinilor. Buzele ei de gheaţă roşie, roşie-vînătă. Iată de ce, cînd văd în faţa mea, pe masa de lucru, oglinda neagră a monitorului, simt cum mă furnică degetele şi mi se umflă plămînii de o emoţie grea. Senzaţia că mintea mi-ar putea zbura oricînd din cap. Senzaţia de carne fluidă.

Coincidenţa numelor fusese ca o lovitură de pumn în plină figură. Priveam fotografia din ziar. O hîrtie gălbuie, subţire, de proastă calitate. Culoarea rochiei mă atrăsese nu doar prin intensitatea ei rece, ci şi prin fierbinţeala adormitoare pe care mi-o răspîndea în pielea capului. Era seară şi mă despărţisem de Roland. Duceam în braţe o sticlă împachetată la repezeală într-un ziar vechi. Am intrat şi am aprins lumina. Am pus sticla pe masă şi am rămas cu ziarul în mînă. Mi-am tras un scaun în mijloc, cît mai aproape de plafoniera din tavan. Camera mi se părea prea înaltă, lumina prea slabă. Era seara tîrziu şi ochelarii mei de vedere se dovedeau deodată mult prea întunecaţi. Ţineam ziarul deschis pe genunchi şi-i netezeam aiurea, cu dosul palmei, paginile mototolite. Apoi am început să-l răsfoiesc.

Am ezitat în faţa plăcerii de a contempla în voie chipul extrem de atrăgător al femeii în rochie albastră. Mă deranja puterea redusă a lentilelor. Alunecam în acel gol din stomac care mă făcuse să tremur de o teribilă senzaţie de hipoglicemie în noaptea în care am văzut-o pe Nicole beată sau drogată, abia ascunsă de o bluziţă subţire şi de chiloţii albi care-i scoteau în evidenţă picioarele kilometrice. „Nicoleta aia a ta, cu picioare de  barză…“, ricana cîteodată Ondina.

Nicoleta aia a mea vorbea, fuma, se fîţîia nervoasă printr-o încăpere cu lumina aprinsă în care se afla Tom Cruise, partenerul ei din film. Un papiţoi cu cărare pe mijloc şi părul în ochi. Nu mi-a plăcut niciodată de el. Păi nici ţie nu-ţi place, te enervează, observam eu. Şi Ondina era de acord. Iar insul ăsta, doctorul ăsta îmbrăcat la costum, cu figura duplicitară şi calmă, era obligat s-o asculte şi s-o privească nedumerit. Soţia lui trebuia să ţină un speech, să pună întrebări scormonitoare, să rînjească, să strige, să explodeze în rîs, să-l facă praf pe mincinosul din faţa ei care o înşelase cu nu se ştie cine, vreo pipiţă de lux.

Cred însă că am încurcat filmul cu o altă peliculă. Ţin minte că atunci, cînd am văzut-o pe Nicole în bikinii ei fini prin care aproape că-i puteam ghici pata întunecată a părului pubian era noapte de-a binelea. Mă trezisem din somn, cu ochii înfipţi în televizor. Lîngă mine dormea Ondina. N-o auzeam că respiră, vedeam doar plapuma care ne acoperea pe amîndoi ridicată şi coborîtă egal. Am luat-o în braţe şi am început s-o mîngîi încet, grijuliu, cu pupilele lipite hipnotic de lumina ecranului. Discuţia celor doi soţi mă atrăgea. Trupul pe jumătate dezbrăcat al femeii blonde, cu gesturile lui uşoare şi somnambulice, stîrnea în mine un fel de plăcere otrăvită, insuportabilă. O contemplam încîntat, ca pe o mică sălbăticiune prizonieră care ştie că nu-şi merită soarta. Devenisem suporterul ei şi o urmăream cum punctează. Dorinţa de a mă iubi cu Ondina mă curenta. Dar într-un fel mă şi bucuram să-i aud respiraţia uşoară, împăcată, străină de mine.

Televizorul mergea înainte iar femeia de pe ecran devenise o creatură monstruos de adevărată care se mişca vorbind prin faţa mea, pregătită pentru nu ştiu ce nebunie. Poate că totul ar fi trebuit să se termine cu o scenă de streep-tease. Nu mai puteam fi atent la ceea ce se întîmpla în încăpere. E posibil (îmi dau seama acum) ca subiectul filmului să se fi sedimentat în memoria mea destul de confuz. Însă Nicole pare anume făcută pentru rolul femeii care nu se lasă niciodată înfrîntă şi-i aduce pe ceilalţi la paroxism. Are o privire limpede şi tăioasă, de fiinţă pe care n-o poţi minţi. Trupul ei de adolescentă, de domnişoară frivolă ce pare să nu se fi culcat niciodată cu vreun bărbat, te scoate din minţi. Gesturile ei nervoase, degetele ei subţiri, pulpele şi coapsele ei prelungi te omoară. Are probabil o piele roz, foarte sensibilă la soare şi vînt, o piele prin care trece tot timpul curentul electric al unei sensibilităţi ultragiate.

Dar acela era un simplu film. În filmul acela Nicole e o actriţă şi nu o femeie. E inutil să mă mint. Mi-au plăcut de cînd mă ştiu actriţele, însă tocmai faptul că ele sînt emanaţiile unor roluri şi nu nişte prezenţe feminine tangibile, în carne şi oase, îmi cenzurează această plăcere şi o face să semene mai degrabă cu indiferenţa şi suferinţa. O indiferenţă mascată, perfect cunoscută de toţi bărbaţii. O suferinţă secretă, cu atît mai primejdioasă cînd tangibilul ţi se oferă ca un pahar de whisky înainte de un mare ospăţ.

Dacă las deoparte relaţia mea cu Ondina (care a ajuns în ultima vreme la o formulă aproape maritală), sînt un bărbat care se zbate între alte două femei. Una e blondă şi cealaltă brunetă. Una e în viaţa mea o stafie de celuloid, cealaltă a fost pînă nu demult o prezenţă de fiecare zi. De fapt, pînă acum singura legătură dintre Nicole Kidman şi Ada Comenschi e această nuanţă de albastru descoperită în fotografia din ziar. Daca aş fi pictor sau profesor de desen, aş putea probabil să precizez cum se numeşte acest albastru. În orice caz, nu poate fi vorba de cyano sau de albastrul lucrărilor lui Yves Klein (tip care – în paranteză fie spus – îmi place teribil de mult). Pentru mine, care sînt un neiniţiat în lumea culorilor, rochia în care am văzut-o pe Ada în ziua cînd am cunoscut-o avea culoarea aprinsă şi blîndă a florilor de genţiană cultivate în grădină. Bănuiesc totuşi că fenomenul e rar. La piaţă n-am văzut niciodată ţigănci care să vîndă astfel de flori. N-au de unde să le procure. Mai mult ca sigur, nici nu le cunosc.

Dar uite cum se leagă lucrurile! Zici să nu crezi în semne… Genţiana sălbatică face o floare mică, de un albastru întunecat, aproape violet. Cu mai mulţi ani în urmă, într-o primăvară, după ce terminasem de încheiat toate socotelile cu fosta mea nevastă şi mă retrăsesem pentru o vreme la ţară, ieşisem pe cîmpul din apropierea casei părinteşti, dincolo de cantonul părăsit. Pur şi simplu simţeam nevoia de aer. Privisem de mii de ori acel cîmp, îl străbătusem cu pasul, în copilărie strînsesem de pe el cartofi sau spice de grîu, păzisem acolo caii, tîrîsem după mine pînă în capul locului unde se aflau zilierii angajaţi de bunicul Simion damigeana cu apă. Deasupra cîmpului, un brîu de dealuri sau mai degrabă un lat povîrniş care împarte pămînturile satului în alte două cîmpuri, cel de sus şi cel de jos. Pe locurile coborîtoare dintre ele creşte iarbă. Dar şi tufe de măceş şi păducel, aluni şi mărăcini. Acelaşi peisaj de zeci de ani.

M-am oprit acolo, atras de vegetaţia care abia începea să crească. Era o lumină crudă, saturată, bătea un vînt rece, uscat. Am văzut pîlcul de genţiene la marginea unei tufe de alun. Culoarea lor tactilă, vîrtoasă m-a curentat. Era ceva cu totul neobişuit pentru privirea mea desensibilizată de cenuşiul oraşului în care trăisem pînă atunci, cîteva pete chimice, strident de umede şi dense, de parcă cineva ar fi spart fără să vrea acolo o sticlă cu tuş violet. O vreme nici nu mi-am putut da seama ce fel de flori sînt. Le vedeam pentru prima dată. Ştiam că fac un sacrilegiu, dar am scos briceagul din buzunar şi am desprins o plantă cu rădăcină cu tot. Mai făcusem astfel de încercări cu ghioceii din şaua mare a Bucegilor şi reuşisem. Rondul de flori din curtea casei părinteşti e presărat şi acum cu ghiocei care înfloresc primăvara de trei ori mai mari decît fraţii lor sălbatici.

Am pus genţiana mea în pămînt într-un loc mai adăpostit şi am încercuit-o cu cîteva beţe pentru a nu fi confundată cu vreo buruiană. I-am spus mamei să aiba grijă de ea atunci cînd sapă rondul iar în primăvara următoare am rămas uluit să descopăr cupa ei prelungă şi cărnoasă de un albastru intens. Domesticită astfel, floarea îşi schimbase culoarea. Petalele ei absorbeau mai multă lumină. Planta creştea destinsă, împăcată cu noul loc de viaţă. Sălbăticia ei cromatică nu dispăruse cu totul, se retrăsese parcă într-un fel de somn, gata la orice primejdie să-şi scoată în faţa ochilor mei ghearele violete.

Aşa şi cu costumaţia de epocă a blondei Nicole în Cold Mountain. Aşa şi cu rochia Adei. Participam cu toţii la o întîlnire de protocol şi fetele se adunaseră ca de fiecare dată în formaţia lor strînsă, de vrăbiuţe nedumerite, adoptînd o solemnitate de nevoie. Într-un fel, acest refuz al lor de a se individualiza mi se părea amuzant. Cultivau un fel de spirit gregar în acelaşi timp autoprotector şi ironic. Formau un grup, le plăcea să rîdă în grup, ca nişte proaste. Refuzau să se maturizeze, deşi fiecare luată în parte avea orgolii de profesionistă. Ada le domina de departe. Era cea mai fragilă dintre ele, avea mersul cel mai puţin format, mai avea pînă să devină femeie. Dar nu mai era nici o fată oarecare de 23 de ani.

Cam la o lună după angajarea ei la firmă, timp în care schimbase în fiecare săptămînă aproape matematic două-trei perechi de blugi şi cinci-şase bluze, pentru a o lua în săptămîna următoare de la început cu aceleaşi haine, Ada a început să-şi arboreze vestimentaţiile. Nu părea deloc conştientă de reacţiile pe care le provoca în jur. În profunzimea firii ei nu se modificase nimic, deşi astfel îmbrăcată, în ţinute de mare rafinament, devenise o altă femeie. Întîi mi-a trecut prin cap ideea că s-o fi cuplat cu vreun tip mai în vîrstă şi plin de bani. Totuşi, hainele de pe ea nu erau noi. Se vedea că le mai purtase, se vedea că e vorba de o întreagă garderobă cît se poate de studiată şi purtînd marca feminităţii ei.

Rochia albastră era probabil şi cea mai simplă rochie a Adei. Îi venea ca turnată, mulîndu-i-se cu naturaleţe pe toate rotunjimile corpului. Nu avea mîneci şi-i lăsa tot gîtul dezgolit pînă la jumătatea sternului. Abia aşa am putut observa că braţele Adei nu mai erau de mult braţele neîmplinite ale unei fete. Umerii i se reliefau plini şi catifelaţi, carnea ei dezgolită nu mai avea nimic posomorît şi răsfăţa privirii mele o netezime dulce, densă, proaspătă. Strînsă tare pe corp pînă deasupra coapselor, rochia  devenea deodată bogată, largă, lăsînd să se ghicească, mai mult ca o promisiune, arcuirea feselor. Purta ciorapi de culoarea pielii bine bronzate. Se fardase în aceeaşi culoare, aproape imperceptibil diferită de epiderma umerilor. Arăta ca o gagică brun-roşcată din filmele franţuzeşti de artă. Cît despre pantofiorii ei cu toc, n-o mai văzusem niciodată pe Ada să se mişte atît de voluptos, de exact, de ameţitor. Pantofii aveau exact culoarea rochiei, ceea ce mi se părea imposibil în România acelui moment, caracterizată de o ofertă de produse vestimentare destul de precară. Am privit-o tot timpul, pînă cînd mi-am dat seama că nu mă mai suporta şi o cuprinde neliniştea. Vedea bine că nu mă uitam la ea aşa cum se uită de obicei un bărbat la o femeie şi tocmai faptul acesta o descumpănea. Nu cred că era obişnuită cu admiraţia dezinteresată, n-avea încă atîta cap să vadă în ochii unui bărbat şi altceva decît pura pornire lubrică. Îşi arunca cu nepăsare în jur privirile ei superioare de regină, dar mereu trăgea cu coada ochiului spre mine, nu ştia cum să facă să mă avertizeze că ar prefera s-o las în pace.

Urmăream micile ei zbateri cu un amuzament superior. De cînd o iubesc pe Ondina şi dragostea noastră s-a transformat într-un fel de bucurie calmă care nu mai ia în seamă măruntele neplăceri ale vieţii mi-e mult mai uşor în relaţiile mele cu femeile. Altădată privirea mea se grăbea să împingă sub pielea lor seringi întregi de metafizică. Mereu mă temeam să nu le simplific ca fiinţe. Făceam totul pentru a slăbi cît mai mult curenţii subconştienţi ai comportamentului meu falocratic. Mi-era temă că nu sînt în stare să le văd în toată măreţia şi tragismul procreativ al condiţiei lor. Mi-era teamă ca urîţenia sau lipsa de farmec a unora dintre ele să nu facă din mine o brută imprudentă, gata să le minimalizeze misterul. Cu teama asta am rămas şi acum. Şi tocmai teama asta mă face să mă uit la Nicole ca la o femeie reală, posibilă doar în film, în veci inabordabilă.

N-am însă de ce să mă plîng, acum ar trebui să declar că sînt un bărbat aproape fericit. Imunizat, în orice caz. Contradicţiile vieţii nu mă mai sperie ca altădată. Răul de existenţă mă încearcă din ce în ce mai rar. Cred că Ondina m-a lecuit de toate. Altă explicaţie n-am. O iubesc atît de mult şi atît de egal, încît uneori, ore întregi, uit că ea există. Dar e ca atunci cînd, prins cu nu ştiu ce ocupaţie care nu mai suportă amînare, uit că mă doare un rinichi sau vertebrele cervicale. O uit pe Ondina ca şi cum mi-aş uita bolile, conştient însă de faptul că această femeie şi aceste boli aparţin organismului meu, metabolismului meu de om sănătos. Dacă metabolismul merge înainte, totul este ok. Nu trebuie însă să scapi din vedere că timpul e scurt. Iată de ce eu unul încep să nu mai am răbdare cu femeile. Le văd, le simt parfumul, le mîngîi cu privirea rotunjimile pulpelor, le apreciez în gînd îngustimea minunii lor genitale şi le las în pace. Mi le fac adică prietene. Ajung să vorbesc cu ele tot felul de porcării cu cea mai mare naturaleţe din lume. Unele cuvinte sînt atît de vulgare, că nu îndrăznesc să le pronunţ în faţa Ondinei.

Anunțuri