Dissensus sau sensul protestului

La ora la care scriu acest text, aproximativ o mie de oameni protestează paşnic în centrul Bucureştiului. Se îndreaptă spre Guvern. Sînt nemulţumiţi din mai multe motive: protestează împotriva exploatărilor de la Roşia Montană şi de la Pungeşti, dar majoritatea sînt nemulţumiţi că parlamentarii şi-au votat, prin intermediul schimbărilor la Codul Penal, dreptul de a se aşeza deasupra cetăţenilor obişnuiţi, de a se poziţiona deasupra legii. La 1.000 de oameni ieşiti în stradă, autorităţile au mobilizat 500 de jandarmi. Nu înţeleg de ce o mulţime de oameni care demonstrează paşnic este considerată atît de periculoasă. Poliţia intervine în spaţiul public nu pentru a asigura siguranţa, ci pentru a opri demonstraţiile şi actele de protest. Acelaşi raţionament de acum 24 de ani este actual în continuare în mintea unei minorităţi care se ocupă strict de distribuirea puterii. Dreptul la liberă asociere, dreptul de a demonstra şi de a opune rezistenţă este în continuare privit cu suspiciune de cei care deţin puterea. Strada, spun unii, este locul prin care trebuie să circuli, nu să circule idei. Strada, cred politicienii de azi, nu trebuie să fie un loc de gîndire şi de manifestare a spiritului critic. Adevărata politică, cea care nu există încă la noi, nu ar trebui să fie un simplu exerciţiu al puterii. Ea constă într-un mod de acţiune care are ca obiectiv transformarea spaţiului public, transformarea grupurilor care opun rezistenţă într-un „subiect“ colectiv esenţial în reconfigurarea unei comunităţi: di-sensul (dissensus, termenul îi aparţine lui Jacques Rancière) în dauna unui consens comod, preferat de unii politicieni. Esenţa acţiunii politice este, în acest moment, mult mai bine înţeleasă de cei care au ieşit în stradă decît de cei care stau la Cotroceni, la Guvern sau în fotoliile comode din Parlament. Ea are ca obiectiv ceea ce numim dissensus. Nu confruntarea unor interese de afaceri (ceea ce înţeleg să facă cei care deţin şi au deţinut puterea după 1989), ci manifestarea unui fenomen ce nu trebuia să fie vizibil, un sens care trebuia eludat. Autentica demonstraţie politică face vizibil ceea ce puterea vrea să fie invizibil, este poziţionarea unei lumi în interiorul şi împotriva unei alte lumi – o luare de poziţie împotriva unei clase politice care înţelege actul de guvernare ca o ocazie de îmbogăţire. Cei care au ieşit în stradă au înţeles foarte bine această idee. Au înţeles că faptul de a fi ales într-un for de conducere nu îţi permite distribuirea necondiţionată a puterii.

Mani­festările – înţelese ca rezistenţă în spaţiul public – reprezintă acţiuni politice autentice, pentru că ele sînt o confruntare între moduri diferite de a concepe societatea. Di-sensul este întotdeauna preferabil consensului. O mulţime care demonstrează întrupează un subiect politic, un mecanism de subiectivare şi de punere în discuţie a modului în care ideile sînt aplicate în spaţiul public. Înţeles ca manifestare publică, di-sensul este esenţa acţiunii politice. Dissensus este ceea ce face vizibile diferenţele dintr-o societate. Consensul, pe care mulţi dintre politicienii de azi ni-l sugerează, constă în anularea di-sensului, în anularea subiectului politic, în reducerea unei mulţimi de manifestanţi la suma părţilor corpului social şi în reducerea Agorei la relaţia dintre interesele şi aspiraţiile unor indivizi. Consensul, atît de preferat şi de comod pentru „politicienii“ români, constă în reducerea politicii la acţiunea poliţiei şi a jandarmilor. Consensul este sfîrşitul politicii. Di-sensul este acţiunea politică cea mai înaltă. Protestul este o formă de creaţie în interiorul spaţiului public, un act cultural fundamental pentru orice conştiinţă liberă. La 24 de ani de la Revoluţia din 1989, mi-ar plăcea ca intelectualii instalaţi în postura de elite şi personalităţi culturale să se alăture protestelor de stradă şi să înţeleagă importanţa acţiunilor recente. Aş vrea ca ei să înţeleagă că spiritul critic nu este o simplă unealtă utilă în jocurile de putere din lumea culturală, ci o modalitate de a pune în discuţie diferite idei privind  modul de organizare socială – sensul oricărei comunităţi autentice.
(publicat în Observator cultural)

„Ficţiunile“ lumii culturale şi regenerarea gîndirii critice

Ar fi bine să ne imaginăm o „hartă“ a receptării „gesturilor“ culturale realizate în ultimii 30 de ani. O hartă de acest fel ar putea cuprinde o diagramă a temperaturii în funcţie de  impactul acelor gesturi în lumea culturală românească. Dacă efectele acţiunilor sale ar fi cuantificabile şi „traductibile“ în scheme atît de simple, am fi fără îndoială surprinşi de discrepanţe. Unele acţiuni ar apărea ca adevărate „seisme“, altele abia dacă ar putea fi sesizate. Totul are de a face cu sensul pe care îl inventăm pentru anumite acţiuni şi gesturi, cu impactul mai mult sau mai puţin meritat al acelor acţiuni, un sens care, de cele mai multe ori, nu are nimic de a face cu conţinutul acelor gesturi sau cu valoarea lor reală. Supradimensionăm operele unor autori şi minimalizăm cărţile altora. Investim stimă  nemeritată în intelectuali publici şi mediatici şi îi condamnăm la uitare pe cei mai discreţi. În loc să mergem la sursă, să citim cu creionul în mână şi să gîndim pentru noi înşine, cădem pradă acelor „ficţiuni“ care ţin de fabricarea imaginii unui autor. Pentru a se impune cu forţa în spaţiul public, imaginea unui „autor“ (a se citi marketingul) apelează la strategii ameţitor de multiple. Astăzi, autorii se pot legitima în nenumărate feluri: prin comportamentul public, chiar dacă acţiunile lor nu au decît rolul de a spori propria lor imagine; cei mai în vîrstă se pot legitima prin comportamentul de dinainte de 1990 sau prin apartenenţa – mai mult sau mai puţin imaginată – la o „elită“ culturală (altă „ficţiune“: obsesia elitei şi a elitismului – formă de „aparthei­d“ cultural). În timp ce rezistenţa adevărată şi cei care au opus-o sînt cvasinecunoscuţi, „vedetele“ culturale se transformă peste noapte în disidenţi şi victime ale comunismului. Să fii considerat disident sau anticomunist a devenit o strategie de imagine şi de legitimare. Să ai o atitudine, oricît de neînsemnată şi lipsită de sens ar fi ea în 2013, contează în termeni de imagine. Este mai important şi mai „eficient“ să existe iluzia că te „lupţi“. Nu contează dacă adversarul tău este imaginar sau dacă contextul „luptei“ a dispărut de 20 de ani. Faptele reale şi acţiunile concrete par să nu mai conteze de vreme ce există o aură şi o sugestie în mentalul colectiv. Prezentul înecat în consumismul necritic nu pare să conteze. Ne place să credem în ficţiunile pe care le inventăm, să inventăm adversari şi ţapi ispăşitori. Construim idoli acolo unde ar trebui să vedem un comportament prea omenesc.

Acelaşi lucru se petrece şi în cazul cărţilor, sensibilităţilor şi concepţiilor de import – şi în cazul traducerilor. Nu am în vedere literatura şi ficţiunea, ci, în primul rînd, cărţile de idei – filozofia, teoria şi gîndirea critică. Prin 2006, Ciprian Mihali făcea o observaţie incomodă: în România, spunea el, deconstrucţia (nu e) populară. „În «Derrida» (însă am fi putut spune şi «Foucault», «Deleuze» sau «Lyotard») se concentrează toate neînţelegerile şi confuziile care pot să afecteze o operă filozofică de mari dimensiuni atunci cînd e redusă la cîteva fragmente […] sursa neînţelegerilor şi confuziilor se găseşte fie în lectura superficială a unor fragmente din cărţile sale, fie în utilizarea unor exegeze de proastă calitate, vulgarizatoare, a acestor cărţi, ambele demersuri încă foarte «populare» printre intelectualii dornici de soluţii rapide pentru acoperirea găurilor din cultura filozofică. Aceste exegeze, comparabile cu un fast-food al gîndirii, îl plasează cel mai adesea pe Derrida printre vinovaţii de «moartea filozofiei şi a subiectului», de «dispreţuirea tradiţiei», de «deri­ve stîngiste», de «anarhism», de «incoerenţa textuală» […] Împreună cu Foucault, Deleuze şi Lyotard, Jacques Derrida ar face parte dintre aceşti «postmodernişti» care, în mod cinic şi iresponsabil, au semnat pe actul de deces al modernităţii şi ne-au hărăzit rătăcirii incoerente printre simulacrele lumii contemporane.“ Ciprian Mihali a sintetizat foarte bine prejudecăţile şi rezistenţele împotriva receptării acestor autori. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Adorno sau Walter Benjamin, despre Merleau-Ponty, Giorgio Agamben sau Nancy. De 20 de ani, ne vine foarte greu să scoatem capul din Fiinţă şi timp. De ce? Pentru că gîndirea incomodă ne supără, pentru că dovezile de creativitate în planul gîndirii ne pun în dificultate, pentru că ţinem la obiceiurile noastre şi la lecţiile învăţate de acasă; nu vrem să ne batem capul cu lucruri noi. Pentru că, dacă despre un roman, despre o carte de poezie sau despre un film toţi se simt îndreptăţiţi să se pronunţe, oricît de puţine lucruri semnificative ar avea de spus, cînd vine vorba despre Deleuze sau Foucault (lista este mult mai amplă), nu sîntem dispuşi să facem un efort de înţe­legere sau de informare. Orice înseamnă provocare în gîndire, orice înseamnă să gîndeşti altfel, să forţezi noutatea şi creativitatea pare să ne dezorienteze. Vrem autorii şi cărţile – chiar şi pe cele de filozofie şi de gîndire critică – împachetate frumos, în cutii atrăgătoare, sintetizate în formule de PR (de tipul celor de pe coperta a patra) sau livrate într-un limbaj liturgic, monumental.

Într-un cuvînt –necritic. Bogdan Ghiu, care a tradus aproape tot ce înseamnă filozofie şi gîndire critică provocatoare în ultimii 20 de ani, se întreba mai demult „La ce bun a traduce Foucault?“: „Sînt mai bine de 10 ani de cînd nu încetez să-mi pun, nevrotic, această întrebare. Mă uit şi citesc de jur-împrejur, în gesturile, acţiunile, textele şi discursurile unora dintre conaţionalii mei promovaţi, prin jocurile sistemului (care are oroare de vid), pe diferite trepte ale rangului de «autor», aflaţi, foucauldian, în poziţia de a emite şi, implicit, de a prescrie şi induce idei, simţiri şi comportamente, şi-mi spun asemenea cronicarului: la ce bun?“ („Cuvînt înainte“ la Ce este un autor? de Michel Foucault). Cu alte cuvinte, se întreabă Bogdan Ghiu, de ce să faci acest serviciu enorm de mediere a gîndirii unor mari autori unei lumi culturale care nu numai că nu recunoaşte efortul de a traduce, ci şi desconsideră totul din start. Răspunsul este dat tot de Bogdan Ghiu. „Deconstrucţiile practice, obiective operate de mai multe extremisme, dictaturi, autoritarisme, războaie şi chiar o revoluţie n-au acţionat salvator, regenerator asupra «fiinţei noastre naţionale» pentru că n-au avut «gazdă» şi n-au întîlnit partener de conflict sau de negociere: construcţii. […] Sîntem acritici, feriţi de-acest demon […] nu numai că refuzăm critica, analiza şi, neconstruiţi fiind, deconstrucţiile, dar însăşi critica […] este reglată inconştient «transcendental» să nu atingă punctele sensibile, să plutească în spiritual, general şi global, evitînd să coboare pe pămînt, la «amănunte» neplăcute, banale“. Chiar şi în gîndirea noastră critică sîntem tentaţi să construim, să „înfiinţăm monumental“, nu ţinem cont de singularităţi, de incidente, de microistorii.

Un exemplu recent confirmă cele spuse pînă acum. La recent încheiatul Tîrg de Carte Gaudeamus a fost salutată, cu mare fast, ediţia aniversară a Jurnalului de la Păltiniş – un gest firesc care intră în categoria normalităţii. Cartea care a impus mitul „Noica“ este probabil una dintre cele mai citite şi mai analizate cărţi de idei din România. În plus, protagoniştii jurnalului (şi cei care li s-au alăturat) au meritul de a fi făcut traducerea unor texte fundamentale ale culturii occidentale, un merit ce nu trebuie minimalizat. Nu îmi imaginez anii de facultate fără Platon în ediţia Noica. Dar efectul unei asemenea receptări de dimensiuni monumentale are la noi darul de a lovi tocmai în pluralismul ideilor şi  în diversitatea viziunilor. Orbiţi de aura mitului unui autor, uităm şi trecem cu vederea evenimente, gesturi, acte intelectuale care, în mod firesc, ar fi trebuit să aibă un impact mai mare în prezent, să determine mai multe semnificaţii şi reacţii. Sîntem incapabili de un „amurg al idolilor“. Este însă nefiresc faptul că trecem peste gesturi şi acţiuni cel puţin la fel de importante sau mai importante din perspectiva prezentului.

Anul acesta şi în 2012, Ştefana şi Ioan Pop-Curşeu au publicat Cinema 1. Imaginea-mişcare şi Cinema 2. Imaginea-timp, cele două volume consistente în care Deleuze recuperează cinema-ul din perspectiva gîndirii filosofice, în care se analizează pe larg rolul funcţiei-cinema în gîndire. Aş vrea să le mulţumesc, cu această ocazie, celor doi traducători pentru efortul de a transpune în limba română un text foarte dificil (cine cunoaşte originalul îmi va da dreptate). Tot la Gaudeamus 2013, Bogdan Ghiu a publicat o traducere-eveniment: Mii de platouri, cel de-al doilea volum din Capitalism şi schizofrenie scris de Deleuze în colaborare cu Félix Guattari, cartea-emblemă a gîndirii revoluţionare şi provocatoare. Meritele de traducător ale lui Bogdan Ghiu sînt indiscutabile. Nu am în vedere doar Mille plateaux şi Deleuze, ci şi Foucault, Bataille, Artaud şi nenumăraţi alţi autori. Intelectu­alii publici ar putea construi un discurs critic mult mai eficient dacă ar interioriza mesajul autorilor traduşi de el. Am vaga impresie că lumea culturală românească nu îl merită pe Bogdan Ghiu. Consider transpunerea lui Deleuze în limba română un act intelectual de mare curaj şi o dovadă de tărie din partea traducătorilor. Sper să avem luciditatea şi decenţa de a recunoaşte importanţa şi implicaţiile profunde ale gestului lor. Mi-ar plăcea să cred că o carte precum Mii de platouri va avea un efect de regenerare a gîndirii critice şi va crea o dezbatere reală în lumea culturală românească. Aştept cu nerăbdare momentul în care vom renunţa la gîndirea comodă. Avem curajul să facem acest pas?bookpic-5-mii-de-platouri--51225