Transgresiunile lui Kim Ki-duk

Sud-coreeanul Kim Ki-duk este un personaj extrem de neobișnuit printre regizorii care au împărțit scena festivalurilor de film în ultimii 15 ani. Neavînd o educație formală oficială în domeniul filmului, dar studiind arte plastice la Paris, revine în țara natală unde lucrează ca muncitor într-o fabrică și se înrolează în armată – experiențe importante în lumina filmelor făcute mai tîrziu. Kim oferă o perspectivă radicală asupra societății coreene, o viziune în stare, de multe ori, să înstrăineze publicul coreean și să pasioneze cinefilii şi publicul care frecventează festivalurile de film. Pe scurt: Kim Ki-duk este deja un autor-cult care beneficiază de loialitatea unui public exigent. Ultimul său film, Pietà, premiat cu Leul de Aur anul acesta la Festivalul de Film de la Veneția, este o explorare radicală a ideii de răzbunare și a ideilor (creștine) de milă, sacrificiu, păcat și mîntuire, văzute însă dintr-o perspectivă cu totul diferită de modul în care acestea au fost exprimate în cadrul religiei.
„În timp ce filmam – mărturisește Kim Ki-duk –, m-am gîndit că toți cei care trăiesc în lumea de azi sînt ființe care trebuie privite cu milă […] Lumea modernă se află într-o perioadă de rătăcire deoarece relațiile dintre oameni s-au deteriorat din cauza banilor. Raportîndu-ne la o scară mondială putem vorbi de războaie, în timp ce, la o scară mai mică, e vorba de lupte meschine pentru bani și putere. Totul se întîmplă numai din cauza banilor. […] Cel mai important aspect al filmului Pietà este faptul că sîntem cu toții complici la această stare de fapt. Am vrut să arăt că în societatea de zi sîntem cu toții conectați ca într-o pînză de păianjen.“ (Interviu cu regizorul publicat pe site-ul http://koreanfilm.or.kr)
Kim Ki-Duk a exploatat întotdeauna potențialul de gîndire „etică“ a filmului, nu neapărat în sensul unei renașteri a moralității, ci în sensul lumilor posibile. Aleksandr Sokurov, un regizor poate la fel de radical ca și autorul filmului Pietà, vorbește întotdeauna despre experimentul cinematografic în termeni de evoluție și de posibilitate. Cu alte cuvinte, arată Sokurov, dragostea necondiționată s-ar putea să nu existe, însă filmul ne spune că ar putea exista.
Trasînd aceste coordonate de „gîndire“ a filmului, ne putem apropia de acțiunea filmului Pietà. În centrul său se află tînărul criminal și recuperator de datorii, Gang-do. Personajul pe care ajungem să îl cunoaștem încă din primele secvențe ale filmului comite cele mai odioase crime, torturi, mutilări față de cei care nu plătesc banii împrumutați de la șeful său. Iar aceste secvențe sînt filmate fără a scuti spectatorul de cruzimea faptelor de violență. De altfel, cei care cunosc filmele lui Kim Ki-duk cunosc faptul că regizorul își „torturează“ publicul prin lipsa de cenzură. Toată violența este însă justificată. E tipul de film care nu poate include jumătăți de măsură. Declicul se produce atunci cînd în viața lui Gang-do apare o femeie care pretinde că este mama care îl abandonase la naștere. Prota­gonistul devine dependent de dragostea maternă de care dusese lipsă timp de 30 de ani. Pe scurt: criminalul Gang-do devine vulnerabil, la fel de expus nenorocirii ca și victimele sale. Nu vreau să divulg mai multe detalii pentru a nu strica bucuria cinefililor.
Aș vrea să scriu despre ceea ce cred că face din Pietà un film important, despre potențialul de „gîndire“ pe care îl poate produce. Cred că cea mai bună modalitate de a te apropia de acest film este cea schițată de Stanley Cavell în The world viewed. Pentru filozoful american, cinema-ul este o succesiune de „proiecții automate ale lumii“ cărora li se dă un sens prin explorarea artistică a diferitelor forme, genuri, tehnici pe care regizorul le perfecționează în comunicarea acestor „automatisme“. Fiind limitată de cadru, camera de filmat va decupa o parte a perspectivei (a vederii) pe care o va propune, va decupa o porțiune finită dintr-un cîmp vizual mult mai mare. Atunci cînd punem o ramă sau un cadru de cinema, lumea ce rămîne în afara ramei este exclusă. Deşi prezența sa este implicită. Sîntem conștienți de ea, însă aceasta e prezentă tocmai prin absență. Filmul este proiectat întotdeauna pe un ecran. Chiar și în era digitală, această convenție s-a menținut. În realitate, ecranul este o graniță. Este ceea ce mă separă de lumea pe care o prezintă, ceea ce mă face să fiu invizibil. Singura diferență – esențială! – față de realitate este că acea lume nu există acum. Miza profundă a automatismului tehnologic al cinematografului nu se referă numai la o producție mecanică a imaginii realității, ci la lipsa mea de prezență față de acea realitate. Sînt „prezent“ la ceva ce s-a petrecut deja (deși filmul nu salută prezența mea). Pentru lumea reconstruită pe ecran, eu (spectatorul) nu exist. Ceea ce face posibilă poezia mediului cinematografic este acea transformare a siluetelor personajelor și a obiectelor în timp ce acestea sînt dislocate de o cameră de filmat pentru a putea fi apoi recreate şi proiectate pe ecran. Această nouă lume există dincolo de noi (reflectînd poate și înstrăinarea față de propria noastră durată interioară) – este o lume trecută. Baza materială a mediului cinematografic este o succesiune de proiecții automate ale lumii.Succesiune se referă la variația mișcării în cinema – mișcarea dislocată și refăcută prin tăieturile de montaj (secțiunile mobile).Automa­tismul se referă la dimensiunea mecanică a cinema-ului, mai ales la absența contactului direct al omului în formarea acestor obiecte și la absența acestora din momentul proiecției.Lumea se referă la dimensiunea ontologică a filmului și a lumii pe care o prezintă.Proiecția se referă la dimensiunea fenomenologică a vizionării și la continuitatea (temporală) a camerei de filmat în timp ce aceasta încadrează „porțiunile“ de lume. Faptul că lumea înfățișată de film este o lume decupată, dislocată și proiectată, precum și faptul că această lume este prezentă pentru noi, deși ea deja a trecut(deşi noi nu sîntem prezenți pentru ea) – toate acestea transformă cinema-ul într-o veritabilă modalitate de a „gîndi“.
În aceste condiții, nici o transgresiune nu îi este nepermisă. Filmul îi poate experimenta cu lumea pe care o produce, îi poate da acesteia contururi nesigure și schimbătoare. Spațiul și timpul pot fi relativizate oricît am dori, în timp ce, pe plan moral, nici o idee nu poate fi refuzată. Acesta este motivul, pentru care în filmul lui Kim Ki-duk spectatorul este expus unor transgresiuni precum incestul, scene de cruzime, scene de tortură, toate necesare pentru a îngroșa contururile realității prezentate, folositoare construirii unui univers etic în care nu există idei fixe şi definitive despre milă, dragoste, păcat sau chiar despre mîntuire. Nu este o lume frumoasă, însă este o lume extrem de brutală, care ar putea fi reală și spre care ne îndreptăm în autodistrugerea numită goana după putere. Filmul nu face decît să o anticipeze.
(Publicat în Observator cultural)
Pietà
Regie și scenariu: Kim Ki-duk, Coreea de Sud, 2012
Distribuție: Lee Jung-jin; Cho Min-soo