Despre interioritatea în care trăim

Post Tenebras Lux – un poem al încetinirii

Post Tenebras Lux, filmul pentru care Carlos Reygadas a primit anul acesta Premiul pentru Cel mai bun regizor la Festivalul de la Cannes, ne invită să privim lumea pe care o creează prin ochii unui copil. Este o lume diferită de cea cu care sîntem obișnuiți din­tr-un anumit punct de vedere, esențial nu numai pentru acest film, ci pentru un anumit mod de a face cinema. Juan (jucat de Adolfo Jiménez Castro) și Natalia (interpretată de Natalia Avecedo) sînt un cuplu de tineri căsătoriți și părinții a doi copii adorabili de numai cîțiva ani. Familia locuiește departe de zgomotul și viteza marilor orașe, într-o casă impresionantă aflată la poalele munților. Cuplul nu pare să aibă nevoie de ritmul marilor orașe și nu părăsește locul în care tră­iește. În afară de o vacanță plină de aventuri sexuale în Europa, aceștia nu par să părăsească locuința. Și nici nu au motive să o facă. Locuiesc într-un paradis natural.

Există însă și secvențe violente greu de suportat în Post Tenebras Lux. Mă gîndesc la secvența cînd Juan își lovește cîinele pînă cînd acesta moare și la alte secvențe destul de greu de suportat pentru spectatorul neobișnuit cu onestitatea unui asemenea film. Toate aceste episoade sînt însă justificate, fiind complementare cu sentimentul de frică și de neliniște care domină atmosfera filmului. Celor care îi reproșează lui Reygadas violența acestor scene nu le pot spune decît un singur lucru: viața este de o mie de ori mai violentă. Însă nu despre „acțiunea“ filmului lui Reygadas vreau să scriu, ci despre imaginile strălucite pe care acesta le creează, despre ritmul unic în care regizorul mexican știe să filmeze natura.

Filmul lui Reygadas a fost inspirat tocmai de locul în care acesta a fost filmat. Casa pe care o vedem în film este chiar casa regizorului. Fetița prin ochii căreia ni se înfățișează natura și animalele de la începutul filmului este chiar fiica de numai doi ani a regizorului. Potrivit autorului, locul aduce cu sine vise, amintiri, fantezii, dar și amestecarea simultană a trecutului, prezentului și viitorului, o lume care există sau care ar putea exista. Spre deosebire de imaginile panoramice ale filmului precendent al lui Reygadas, Silent light, formatul în care filmul a fost turnat este clasicul 1,33:1 (4:3). În plus, tipul de lentilă special folosit pentru filmarea unor scene ample care se petrec în natură creează un efect caleidoscopic pe marginile cadrului. Formatul îngust al ecranului este dictat de mediul natural care este filmat. 1,33:1 este cadrul care permite să fie transmis cel mai mare volum de informație, fiind complementar cu verticalitatea peisajului montan care apare în majoritatea scenelor filmate în natură. Imaginea este centrată și focalizată într-un mod mult mai intens tocmai datorită marginilor care estompează și dublează imaginea caleidoscopic. Adevărul și „realitatea“ pe care Reygadas ni le transmite devin astfel mai puternice decît selecţia naturalistă a unor morceaux de vie. Obiectele din interiorul cadrului sînt fixate de cameră mult mai bine, trăiesc propria viață dincolo de compoziția cadrului. Această proliferare a imaginilor la marginea cadrului pune sub semnul întrebării identitatea personajelor. Cine sînt acestea cu adevărat? Cu care dintre imaginile vieții lor se pot aceștia identifica? Aceeași „teribilă întrebare «Cine anume sînt?»“ trăiește „ca un corp în întregime nou […] cu o piele și niște organe […] complet necunoscute. Rezolvarea ei este cerută de o luciditate mai profundă şi mai esenţială decît a creierului“ (Blecher mi se pare potrivit pentru filmul lui Reygadas). Cum ne vedem pe noi înșine? Avem încredere în ceea ce vedem? Sau trăim doar un vis. Toate aceste întrebări devin mult mai credibile atunci cînd sînt însoțite de ritmul vizual din Post Tenebras Lux.

Însă filmul lui Reygadas îmi place și pentru că ilustrează un anumit mod de a face cinema. Spre deosebire de accelerarea pe care filmele comerciale o cultivăși de accelerarea in yer face a unor filme de autor preocupate să vadă viața în ritmul televiziunii, filme precum Post Tenebras LuxMamă și fiu (r. Aleksandr Sokurov), Syndromes and a century (r. Apichat­pong Weerasethakul), Tree of life (r. Terence Malick), Aurora (r. Cristi Puiu) se afirmă printr-o estetică a încetinirii (în termenii lui Michel Ciment, „cinema of slowness“). Este vorba de o artă cinematografică dedicată contemplării și încrederii în lume așa cum poate fi aceasta chiar și în absența omului. „Slow cinema“ este echivalent cu un mod de a face film dedicat explorării mediului, formei și temporalității cinematografice în afara tempo-ului stabilit de cauzalitatea narativă. Din cinema-ul actual îmi vin în minte filmele unor regizori precum Theo Angelopoulos, Abbas Kiarostami, Béla Tarr, Aleksandr Sokurov, Hou Hsiao-Hsien, Tsai Ming-Liang, Sharunas Bartas, Pedro Costa, Jia Zhang-ke, Apichat­pong Weerasethakul, Lisandro Alonso, Carlos Reygadas, Gus Van Sant, Albert Serra și regizorii din noul cinema românesc care cultivă cadrul lung. Nu-i pot uita însă pe vizionari ai imaginii precum Antonioni sau Tarkovski, Ozu sau Kurosawa.

Un alt ritm

Post Tenebras Lux se identifică cu trăsăturile formale dominante ale acestor regizori. Cadrul lung, dedramatizarea, minimalismul narativ, o afinitate pentru liniștea naturală și cotidian, toate acestea sînt și elemente formale preponderente în estetica regizorului mexican. Modul de a filma al lui Carlos Reygadas, propria sa estetică a încetinirii ne obligă să ne retragem dintr-o cultură a vitezei, vizibilă mai ales în filmele hollywoodiene, ne constrînge să ne adaptăm propriile așteptări referitoare la durată și la desfășurarea acțiunii. Ne obligă să ne obișnuim corpul – trupul care adună ima­gini – cu un anumit ritm destinat să trăiască presiunea timpului în interiorul cadrului. Spre deosebire de alte forme abrupte ale imaginii, sîntem liberi să privim lumea în ritmul vizual al primilor ani de viață. În timpul cadrelor lungi, ochii sînt liberi să rătăcească, să fixeze detalii care altfel ar fi rămas străine unei narațiuni mai alerte.

Continuitatea temporală intensificată de montajul abrupt a devenit forma hollywoodiană dominantă. De obicei, pe parcursul unei scene, spectatorul este supus unui ritm alert de transmitere a elementelor vizuale care sînt diferențiate prin intermediul tăieturilor de montaj sacadate. Mișcarea camerei este mai alertă în filmele mainstream, executînd loopinguri nedictate de o logică narativă, de mizanscenă sau de jocul actoricesc. Această intensificare a continuității a transformat filmul (cel puțin filmul hollywoodian) într-un cinema al accelerării. O scenă filmată nu mai este o scenă, o secvență este mai puțin decît o imagine. Totul devine selecție săracă a realității, compoziția complexă fiind ignorată în dauna unui șuvoi nu imagistic, ci informațional. Particulele sonore și vizuale au luat locul imaginilor vieții. Nimic mai diferit în Post Tenebras Lux, în care ritmul camerei ne permite să privim cu adevărat lumea care ne este înfățișată. În filmele lui Reygadas este favorizată o estetică a ima­nenței (o încredere în lumea de aici și acum), chiar și atunci cînd personajele se confruntă cu moartea. Durata unei duble filmate depășește dimensiunea sensului. Rămîne un surplus de continuitate temporală, un surplus de timp care este timpul cinema-ului. Un moment care ne spune „această imagine este frumoasă și trebuie privită pentru sine“. Acest timp nu poate fi „spus“ decît de cinema.

Creînd un stil de filmare a naturii ce îmi aduce aminte de Tarkovski (care favoriza, înainte de toate, ritmul și temporalitatea din interiorul cadrului), Reygadas cultivă durata, eliberînd timpul cinematografic de povara accelerării montajului și a continuității intensificate. Mișcarea este încetinită într-o asemenea măsură încît devine complice conștiinței trecerii timpului. Un timp pe care oamenii îl locuiesc, în care oamenii trăiescși în care mor. Înlăturarea comprimării timpului îi permite lui Reygadas (și regizorilor pe care i-am amintit) să transforme filmul într-un mod de explorare fenomenologică. Spre deosebire de viteză, care riscă fragmentarea, reducția, excluderea, încetinirea și modificarea imaginii prin efectul caleidoscopic și estompare (prezente și la Aleksandr Sokurov) permit accesul la interioritatea personajelor și intensificarea privirii – o viață care aparţine numai imaginii. Este chiar viața lumii privindu-se pe sine, lumea așa cum ar fi văzută de ea însăși.

Publicat in Observator cultural

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s