CE GÎNDEŞTE FILMUL? Despre inumanitatea feţei: Persona

 

 

 

 

 

 

 

 

Persona începe printr-o succesiune rapidă de imagini ce alternează secvenţe din istoria cinematografului, scene de cruzime, sacrificarea unui animal, o răstignire, pentru ca, treptat, pelicula să se rupă. Dintr-odată trecem dincolo de ecran pentru a vedea mai întîi imagini cu trupuri aparent lipsite de însufleţire (dar care deschid ochii într-o imagine himerică). În sfîrşit, succesiunea se opreşte la imaginea unui copil, trezit din somn. Acesta priveşte, pe un ecran aflat în faţa sa, ceea ce pare a fi imaginea contopită (suprapusă) a actriţei Elisabeth Vogler (Liv Ullman) şi cea a sorei Alma (Bibi Anderson), cele două protagoniste ale filmului.

Un lucru se poate spune sigur despre această scenă. Secvenţa cu care Bergman deschide filmul este o reflecţie asupra artei cinematografice. Dar ce se „petrece“ în Persona? Sîntem într-un spital de psihiatrie. În prima scenă, directoarea spitalului (Margaretha Krook), care se ocupă de cazul Elisabethei Vogler, o cheamă în biroul ei pe sora Alma, pentru a-i vorbi acesteia despre cazul celebrei actriţe:

„Ai văzut-o pe dna Vogler, soră?“/ „Nu, nu încă.“/ „Atunci îţi voi descrie cazul său… şi îţi voi explica de ce vreau să te ocupi tu de ea. După cum ştii, doamna Vogler e actriţă şi tocmai juca înElectra, cînd, în mijlocul piesei, i-a pierit glasul şi a privit în jurul său cu surprindere. A rămas tăcută cîteva clipe. Mai tîrziu s-a scuzat spunînd că abia s-a abţinut să nu izbucnească în rîs. A doua zi cei de la teatru au sunat-o să o întrebe dacă a uitat că avea repetiţie. Cînd a venit guvernanta sa era încă în pat. Se trezise, dar nu se mişca şi nu răspundea la nici o întrebare. E în starea asta de trei luni şi i-am făcut toate testele posibile. Rezultatele sînt clare: e perfect sănătoasă, şi mental, şi fizic. Şi nu poate fi vorba de vreun fel de reacţie isterică. Întrebări, soră Alma?“/ „Nu.“/ „Atunci poţi merge la dna Vogler.“

„o prăpastie separă ceea ce sîntem în ochii al­to­ra şi ce sîntem în ai noştri“

Filmul este, poate, una dintre cele mai interesante întrupări ale gîndirii cinematografice bergmaniene. Din primele sale scene, regizorul atacă tema pierderii identităţii. Elisabeth este o actriţă de teatru care nu numai că refuză să mai joace teatru, ci refuză să „joace“ piesa de teatru a vieţii sale cotidiene. Tăcerea şi nemişcarea ei sînt semnele unei lipse de voinţă. Elisabeth nu mai participă la lume. Nu mai joacă nici un rol. „Împietrirea“ actriţei Elisabeth Vogler este rezultatul unei decizii, „o decizie care dovedeşte o forţă sufletească neobişnuită“ – remarcă sora Alma –, o alegere ale cărei consecinţe vor fi greu de suportat. Elisabeth nu mai participă la ordinea socială. Pe lîngă abandonarea rolului din Electra, ea renunţă la rolul de femeie, de iubită, de soţie, de mamă. Cu alte cuvinte, se izolează de acele elemente care „schiţează“ identitatea sa socială (interumanitatea sa). Elisabeth nu mai joacă în „piesa“ propriei vieţi. Această renunţare este comentată în film prin directoarea spitalului (poate Berg­man însuşi):

„Crezi că eu nu înţeleg? Visul fără speranţă al Fiinţei. Nu ireală, ci vie, conştientă de fiecare clipă, vigilentă. Dar o prăpastie separă ceea ce sîntem în ochii altora şi ce sîntem în ai noştri. Senzaţia de prăbuşire şi dorinţa neîncetată de a fi în sfîrşit descoperită. De a fi dezgolită, disecată, poate chiar anihilată. Fiecare inflexiune a vocii e o minciună, fiecare gest e o înşelătorie, fiecare surîs o grimasă. Sinuciderea? Oh, nu! E ceva îngrozitor. Nu se cade. Dar poţi să stai nemişcată. Şi tăcută. Cel puţin aşa nu minţi. Te poţi retrage înăuntru, te poţi închide în tine. Nu mai trebuie să joci teatru, să faci grimase sau gesturi false. Cel puţin aşa crezi tu. Dar, vezi, realitatea e încăpăţînată. Ascunzătoarea ta nu e impenetrabilă. Viaţa se inoculează în toate. Eşti obligată să reacţionezi. Nimeni nu se întreabă dacă e real sau nu, dacă eşti adevărată sau falsă. Aceste întrebări au sens doar la teatru. Şi uneori nici acolo… Te înţeleg, Elisabeth. Înţeleg să fii tăcută, să fii imobilă. Înţeleg că ai construit un sistem fantastic cu această lipsă de voinţă. Te înţeleg şi te admir. Cred că trebuie să joci acest rol pînă la capăt. Pînă nu va mai avea nici un sens. Atunci îl vei abandona. La fel cum, încetul cu încetul, ai abandonat şi celelalte roluri pe care le-ai jucat.“

În eseul său despre Persona (1.), Alex. Leo Şerban comentează filmul lui Bergman din perspectiva temei absenţei: „Persona face din absenţă tema însăşi a filmului, printr-o succesiune de scene în care, mai întîi băiatul, apoi Elisabeth Vogler devin, pe rînd, spectatorii Celuilalt; fiind, cu alte cuvinte, excluşi locului în care acesta fiinţează. A fi exclus unui loc, unei fiinţe, a fi absent acolo unde Celălalt îţi ţese viaţa înseamnă a nu participa la o diegeză comună; înseamnă, în plus, a introduce relativitatea dubiului faţă de ceea ce se dă spre a fi văzut. A ambiguiza o relaţie. Căci relaţia există fără doar şi poate, chiar in absentia: este relaţia Spectatorului cu cel care, prin forţa lucrurilor, devine Actor. Aşadar capătă o Mască.“ (2.)

Tema absenţei transpare în filmul lui Berg­man în relaţia stabilită între film şi spectator, care este ambiguă, la fel ca „identitatea“ incertă a personajului Elisabeth.

Filmul propune o identificare cu povestirea pe care o spune pentru ca, în acelaşi timp, să îl excludă pe spectator. Această excludere se face, crede Alex. Leo Şerban, prin oferirea unei măşti, care exclude spectatorul, producîndu-se astfel o pierdere a inocenţei. Ceea ce este interesant în atitudinea sorei Alma este că aceasta simte absenţa în prezenţa actriţei Elisabeth, deoarece aceasta din urmă nu vorbeşte aproape tot filmul. Absenţa simţită permanent de sora Alma în ceea ce o priveşte pe Elisabeth este absenţa măştii, a personei. Ea încearcă să „citească“ această lipsă în funcţie de un cod impropriu, acela al spectacolului. Alma se aşteaptă ca Elisabeth să continue să îşi îndeplinească rolul, în ciuda tăcerii sale. De altfel, conflictul generat între cele două femei este cauzat de suspendarea „teatrului“ cotidian. Odată ce Elisabeth renunţă total să participe la propria sa viaţă/ rol , identitatea sa incertă o afectează pe sora Alma. Aceasta se simte nevoită să se destăinuie, să-şi povestească viaţa pentru ca „piesa“ (şi viaţa) să poată continua. Filmul lui Bergman surprinde importanţa rolurilor pe care le jucăm în viaţa cotidiană, scindarea între interioritate şi ceea ce sîntem în ochii celorlalţi, precum şi trauma cauzată de renunţarea la rolul jucat. Masca devine a doua natură. Riscă să sufoce interioritatea. Cuvintele rostite de directoarea spitalului arată că rolul pe care îl jucăm ne poate anihila, însă renunţarea la acesta poate duce de asemenea la anihilare. Nu putem trînti uşa în faţa vieţii care se „inoculează în toate“. Pentru că Elisabeth nu vorbeşte deloc, nu îşi joacă rolul, Alma trebuie să vorbească despre sine.

La un moment dat se produce o contopire între cele două identităţi, Elisabeth vorbind prin vocea şi corpul sorei Alma, cea care joacă indirect rolul său. Bruscarea unei relaţii pe care Alma nu o poate decît presupune stă la baza crizei dintre ea şi Elisabeth. Celălalt – în realitate absent – este somat să existe într-o relaţie conform unui „scenariu“ (de viaţă) inexistent: Elisabeth refuză să mai joace orice rol. Elisabeth, actriţa vinovată de întreruperea spectacolului (omenesc), se retrage într-o lume în care speră să dispară, să nu mai fie actriţă a propriei vieţi. Acest nou rol – căci şi acesta este un rol – învăţat de Elisabeth la adăpostul muţeniei este perceput de societate ca o anomalie. De aceea Elisabeth este internată într-un spital de psihiatrie. În acelaşi timp, tăcerea Elisabethei este percepută de Alma ca un capriciu. Sora încearcă să-i smulgă o reacţie. Ea speră ca Elisabeth să îşi reia rolul, numai că, încă de la început, actriţa apare în „rolul“ de „spectator“, distanţîndu-se de propriul caz.

 Un nihilism al Feţei

La nivel formal este eronat să vorbim despre prim-planul chipului utilizat de Bergman. Prim-planul este chipul însuşi, o faţă deposedată de funcţiile sale (individuaţie, socializare, comunicare), dezvăluind o nuditate de o mie de ori mai scandaloasă decît cea a corpului, o inumanitate mai incomunicabilă decît cea a animalelor. Prim-planul transformă chipul într-o himeră. În Persona lui Bergman, feţele se contopesc, împrumutînd amintiri una de la cealaltă, cele două feţe (sora Ana şi Elisabeth) devenind indiscernabile. Prim-planul a împins Chipul către o zonă dincolo de principiul individuaţiei. Prim-planul a suspendat individuaţia. Faţa astfel „distrusă“ se reface din fragmente ce au aparţinut unor chipuri cîndva distincte. Ea nu mai reflectă nimic. Nu mai simte nimic, în afară de o frică mută care aruncă cele două fiinţe într-un neant inuman. Iar în acest neant arde însăşi imaginea filmului. Prim-planul este chipul şi dispariţia sa. Bergman a introdus în Persona un nihilism al Feţei, relaţia acesteia cu absenţa, relaţia sa cu neantul, confruntarea cu propria dispariţie.

Prim-planul extrage din chip trăsături pure, însă el poate funcţiona şi în cazul altor obiecte, dacă s-ar focaliza asupra lor. Prim-planul este chipul care facializează, care converteşte o entitate concretă într-o suprafaţă decontextualizată, care exprimă o trăsătură afectivă. Afectul deci nu este restrîns doar la fiinţele umane. Prim-planul ar putea extrage afecte din focalizarea asupra texturii unui copac aflat într-o pădure de mesteceni. Exemplele pot continua cu multe cadre din istoria cinemaului (Wajda sau Tarkovski – scena din pădurea de mesteceni din Copilăria lui Ivan). Prim-planul poate înzestra cu interioritate obiecte pe care în mod normal le-am considera lipsite de trăsături afective. În procedeul formal al prim-planului, camera de filmat devine un „mesager“ al interiorităţii.

(Publicat în Observator cultural)

______________

1. Alex. Leo Şerban, „Un eseu despre Ingmar Bergman. Persona“, în De ce vedem filme, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

2. Idem, p. 335.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s